– De vorbă cu sculptorul GEO GOIDACI, un “fiu rătăcitor” reîntors la rădăcina și seva trunchiului său creator
Geo Goidaci, un “fiu rătăcitor” cu origini în lumea mirifică a satului românesc, stabilit în Germania, a expus săptămâna trecută, după o absență artistică de 23 de ani din spațiul plastic românesc, în galeria de artă a Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului. Faptul că artistul a ales un oraș din inima Bucovinei pentru a-și reimplanta rădăcinile s-a datorat „vibrației armonice” a unui grup de prieteni, vibrație stârnită de “diapazonul” lui Aurel Buzincu, directorul Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Suceava. Născut la 14 martie 1947 în nordul Transilvaniei (Iojib, județul Satu Mare), Geo Goidaci a absolvit Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca și, până în anul 1984 când a plecat în Germania, a fost profesor la Liceul de Artă din Timișoara. Expoziția de sculptură și artă digitală de la Gura Humorului, intitulată “Fragmente” (“fragmente de activitate artistică și de viață”, cum a remarcat Vera Romaniuc, directorul instituției muzeale humorene), reunește lucrări realizate în perioade diferite de creație și prezintă, așa cum a spus criticul de artă Valentin Ciucă, multiplele fețe ale unui artist cu “nume predestinat” de “fiu al pământului”. Tonic, dispus la dialog, semănând perfect cu actorul scoțian Sean Connery, eroul filmelor de acțiune din seria „James Bond”, Geo Goidaci, al cărui crez este că „arta adevărată trebuie să vindece sufletul”, ne-a oferit acest interviu pentru cititorii “Monitorului de Suceava”.
“Eu visez în fiecare noapte, iar visele mele se petrec aici, în țară…”
– Care este sentimentul dumneavoastră acum, când, după 23 ani de absență artistică din România, sunteți personajul axial al acestui vernisaj?
– Dacă mă gândesc bine, cei 23 ani au trecut foarte repede și este interesant fenomenul că eu visez în fiecare noapte, iar visele mele se petrec aici, în țară, la Timișoara, unde am fost profesor la Liceul de Artă, sau acasă, unde au trăit părinții mei, și am sentimentul că sufletul meu nu a plecat de aici niciodată. Eu am plecat ca să învăț, ca să cunosc și altă lume; în 1984, când am plecat eu, încă nu se ivea la orizont nici o speranță că în timpul vieții mele s-ar schimba ceva și a trebuit să-mi urmez chemarea de-a cunoaște și de-a învăța altceva, și, spun sincer, poate sună puțin demagogic, nu pentru mine am fost eu dascăl la Liceul de Artă, ci am învățat pentru ceilalți, ca să le pot da lor ceea ce știu, iar acest sentiment nu m-a părăsit niciodată…
“Eu îmi urmez drumul…Sunt încă tânăr, am abia 60 de ani…”
– Aș vrea să vă întreb, dacă atunci când ați optat pentru un alt spațiu în care să viețuiți, și ați plecat cu o încărcătură proprie pentru că aveați deja amprenta dvs. personală de creator, în momentul în care ați ajuns în alt perimetru, v-ați putut folosi de tot ceea ce ați acumulat aici, sau ați fost nevoit să vă adaptați cerințelor acelui spațiu, să împrumutați, sau să încercați să vă pliați pe gustul și pe doleanța plastică a celor care erau acolo?
– Sigur că în ’84 eram deja un creator cu o oarecare experiență, nu pot să spun că eram un artist format, pentru că eu și în ziua de astăzi consider că sunt în formare, iar cine susține că este cineva încetează să mai devină; am dus experiența mea dincolo și am crezut ferm că, cu tot ceea ce știu și am acumulat, nu voi avea nici un fel de probleme. Ei, lucrurile arătau cu totul altfel când am ajuns acolo; eu nu am avut opțiunea pe care o au oamenii în zilele noastre, să plece și să se întoarcă dacă nu le place. Eu a trebuit să am o opțiune radicală; am rămas, pentru că voiam să cunosc și altceva, iar lucrurile pe care le-am dus cu mine au fost acceptate și au fost receptate, aș spune, la nivelul meseriei. Adică studiul pe care l-am făcut aici și mai ales anii pe care i-am petrecut la Liceul de Artă din Timișoara, care a fost un liceu excepțional, tot programul experimental pe care l-am făcut, mi-au dat o bază foarte solidă de specialitate. Gusturile celor de acolo erau însă diferite de gusturile noastre, adică arta figurativă era privită ușor cu un zâmbet și toți credeau că dacă dau cu bidineaua și fac artă, care de fapt nu era artă nici pe departe, sunt superiori. De altfel, în general se simțeau superiori față de noi și a fost pentru mine o perioadă destul de dificilă, dar am descoperit lucruri pe care, probabil, dacă rămâneam aici, nu aveam cum să le cunosc și să le trăiesc și nici nu mai are rost să speculez acum asupra ideii ce-ar fi fost dacă aș fi rămas în țară…Cine știe, poate că acum nici nu mai trăiam…Eu sunt fericit că pot să-mi urmez drumul și că și astăzi mai pot să fac artă, cu sacrificii, cu mari sacrificii, dar fac artă, ceea ce mulți nu mai fac, nici dintre foștii mei colegi care-au rămas aici, nici dintre cei care au plecat din țară…Eu îmi urmez drumul și aceasta este mândria mea, satisfacția mea că pot să mai fac ceva, pentru că eu de asta am plecat, ca să pot să fac artă…Sper c-am reușit să fac ceva, sigur poate este prea puțin, dar sunt încă tânăr, am abia 60 de ani…
“De multe ori este nevoie de distanță ca să vezi pădurea, nu numai copacii…”
– Sunteți integrat într-o comunitate românească, activați într-o formulă asociativă în care vă întâlniți cu cei care au rădăcini aici, în România?
– Da, și mă bucur că mă întrebați acest lucru pentru că este important de amintit faptul că în orașul Munchen, unde locuiesc eu, există o Asociație culturală pentru promovarea culturii și tradiției românești. În fiecare al doilea an se sărbătoresc Zilele Culturii Românești la Munchen și sunt invitați să participe artiști plastici, oameni de teatru, orchestre simfonice sau grupuri folclorice și, în urmă cu câteva săptămâni, am fost ales în conducerea acestei organizații, sunt purtătorul de cuvânt adică public reltions-ul acestei asociații și sper ca, în această calitate, să pot să mijlocesc câteva acțiuni culturale interesante cu românii de acolo și cu cei din țară.
– Aveți deja conturate niște proiecte?
– Proiecte sunt mai multe, dar un lucru important, pe care aș dori eu să-l promovez, ar fi extinderea și diversificarea participării, pentru că până acum majoritatea celor invitați au fost din zona Carpaților Meridionali și, în jos, până la Dunăre, dar aș dori să le prezint celor de la Munchen diversitatea culturală din România, aș dori să aduc invitați din Moldova, din Bucovina și chiar naționalități din aceste zone, care au o multitudine de nuanțe, care fac cultura noastră atât de deosebită…Nu puritatea națională este interesantă, ci această armonie de influențe…De multe ori este nevoie de distanță ca să vezi pădurea, nu numai copacii…
“Cred că datorez ceva acestui pământ și vreau să mă achit de datorie”
– Ce mesaj veți duce acolo despre Bucovina și ce planuri v-ați mai făcut care vizează spațiul bucovinean?
– Spațiul bucovinean, pe care eu l-am descoperit în urmă cu doi, trei ani, deși am mai fost cu mulți ani în urmă aici, pe când eram profesor la Timișoara, am fost cu elevii în practică la Moldovița și aveam deci gustul acestui pământ, mi-a rămas până în ziua de astăzi ca poate cel mai frumos loc din țară, sau cel mai corespunzător sufletului meu…Am căutat contacte, oameni și iată că am găsit, iar astăzi am avut marea bucurie să descopăr oameni care simt la fel ca mine și aici mă simt acasă, unde oamenii mă înțeleg, gândesc în același ritm cu mine și exact acest sentiment aș dori să-l duc în Germania…Nu știu în ce măsură voi putea să transmit toate aceste sentimente, însă am un alt proiect pe care l-am discutat deja cu domnul Aurel Buzincu și cu Primăria din Gura Humorului, și anume să facem o tabără internațională și să facem un fel de centru cultural în care să participe artiști de diverse specialități, pictori, sculptori, muzicieni, dansatori…să găsim undeva un loc frumos, sub pădure, unde să lucreze toți împreună, să schimbe idei…Aceasta este dorința mea și sper să am sprijinul oamenilor care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine…
– În condițiile în care ceea ce este acum doar o viziune de perspectivă se va împlini, se va intensifica și prezenta dvs. artistică aici în țară?
– Da, este lucrul pe care-l doresc cel mai mult, sună poate iar demagogic, dar cred că datorez ceva acestui pământ și vreau să mă achit de datorie.
