Avem toate temeiurile să ne plângem de instalarea oboselii! Prea s-au năboit necazurile peste noi, iată-ne acum și ajunși chiar în marginea războiului! În 1945 abia împlinisem cinci ani și n-am avut cum înțelege ce-i aia război câtă vreme încă nu trăisem pacea. Sunt realități conjuncte, capătă înțeles real doar oglindite una-n cealaltă. Păstrez, ciudat, doar fragmente disparate din timpul refugiului, și încă mă văd cărând șapca roșie de ceferist a tatei în timp ce el era dus către o căruță cu cruce roșie pe coviltir. Îi rupsese piciorul un B-2 „Liberator” american care, după ce bombardase Ploieștii, a „degajat” (ăsta-i termenul oficial) tăblăraia unuia dintre rezervoarele suplimentare golite de benzina adusă tocmai din Bengazi (până la urmă, americanii aveau să dărâme și Bengazi, în 2012, după ce Al-Qaeda ucisese acolo ambasadorul Washingtonului în Libia).
Totdeauna se vor afla motive, reale sau imaginare, pentru a lovi și de o parte, și de cealaltă, iar atât unii, cât și ceilalți nu pregetă să invoce ajutorul Dumnezeului lor (delicioasă rugăciunea pastorilor creștini adunați la Casa Albă pentru „punerea degetului”!), de zici că până la urmă or să se-ncaiere și dumnezeii între ei, spre a se hotărî odată cine-i șeful șefilor! În Ortodoxia noastră, rămânem în continuare spiritualicește proteguiți, oricât de expuși am fi sumedeniei de oști bisericești reformatoare agresive și, adesea, aberante…
Din când în când, mă încearcă o pârdalnică lehamite de toate – ceea ce implică, susține dicționarul, nu numai osteneală și plictiseală, ci și dezgust, silă. Efecte: retorica publică, în variile ei forme, nu mai prezintă gradul de interes din primăvara trecută. Supoziții: de vină-i fie astenia de primăvară, fie lipsa motivației electorale de moment, etern factor dinamizant al interesului general. Astenia, spun medicii, se vindecă simplu, prin cură de ștevie, salată verde și urzici. Urzicile încep să iasă, salată avem din Turcia, ștevia dă colțul – iată rezolvarea.
Confruntările politice au coborât la nivel fie de partid-măturoi, fie de partid-pavăză oarbă, fără a fi mai puțin animate decât cele din vară, mai ales când vezi că-s mai vocale și mai doritoare de rang personaje care au pierdut alegerile generale, în vreme ce, de partea cealaltă a eșichierului, câștigă constant teren semne alarmante ale inculturii (nu numai politice) generalizate. N-avem nici un partid minune în care să ținem din toată inima și până la capăt! M-au obosit peste poate și schimb canalul când dau peste Fritz și Grindeanu și Simion și Georgescu și Bolojan și Nicușor și… Nu mai pot barem să clamez „vreau o țară ca afară!”, fiindcă și pe-afară-i cam tot așa!
Pricinile oboselii sunt adânci și diferă de la generație la generație. Paradoxal, mai interesați de soarta nației se arată cei osteniți de viață, pensionarii, și tot mai indiferenți tinerii, adică taman cei care întruchipează viitorul! Sociologul Ilie Bădescu susține că tot oboseala e de vină: cea sufletească: „Generațiile se deosebesc între ele după gradul oboselii sufletești (…). Înclinația spre valori materialiste, diminuarea idealității, absența idealurilor, atracția zeflemelei, respingerea identificării cu eroii unei colectivități, ori cu martirii și sfinții ei, cu marile sale personalități exemplare, diminuarea credinței, uitarea tradițiilor, disprețuirea obiceiurilor etc. sunt toate expresia oboselii sufletești a unei generații.”
Poate n-ar fi cazul să ne îngrijorăm, câtă vreme nu-i nimic nou sub soare: semnalări similare țineau pagina primă a gazetelor și acum un veac. În 1926, adică acum un veac, un ziar clujean scria: „Nobilul, frumosul, cinstea, dreptatea, cavalerismul, credința și câte alte calități bune au fost pur și simplu detronate, ridicându-se în locul lor altarul celui mai abject materialism (…). Fetișismul aurului a avansat ca îndreptar; trădarea se cheamă azi tactică politică, minciuna a devenit cea mai formidabilă armă în abilitatea schimbării la față, sau cameleonismul punct cardinal al teoriei aplicate în materie de succese rapide; calomnia ca mijloc de apărare și justificare a propriilor ticăloșii, parazitismul ca mijloc de trai, egoismul sacrosanct o dogmă – iată anarhia valorilor.”
Însuși mult citatul „nihil nove” induce la rându-i oboseală, demonstrând inutilitatea risipirii energiei întru eradicarea unor tare fatalmente cronice, iar cumularea deziluziilor și insucceselor dezarmează și obosește. Există, însă, reversul: și prea mult succes… obosește! Un cunoscut director de Teatru s-a pensionat cu grăbire când a simțit că trupa, sastisită de atâtea strălucite voiajuri în străinătate, de hoteluri, premii, televiziuni și aeroporturi, își dorea mai degrabă să ajungă acasă la vremea murăturilor, decât la Covent Garden. O gazetă transilvană interbelică, fără a întrevedea soluții anti-oboseală, lansa un SOS valabil și astăzi: „S-a ajuns la saturație, trebuie să vină precipitația, condensația.” Rezon, dar de unde, când și cum? Din ce direcție? De la cine? Să fie acest parșiv sentiment al oboselii doar unul dintre efectele înaintării în vârstă?
Cert este că emisiuni care mă interesau cândva încep să nu-mi mai spună nimic, poate și din pricina apelării la aceiași combatanți de ani de zile. Poziția gazetelor retrase în teaca internetului o știu dinainte, după cum la fel de previzibile sunt și discursurile actanților politici. Am senzația că văd și tot văd, în reluare, același spectacol pe care l-au urmărit și strămoșii și de care o să aibă parte și viitorimea. Oare nu-i cazul să mă întreb dacă „precipitația, condensația” nu-s cumva întârziate tocmai de oboseala noastră? Mai știi?
Benjamin Franklin zicea că „Oboseala e cea mai bună pernă”. Iar pe pernă, ce faci? Dormi.
