Oare de ce am avut mereu, secundă de secundă, pe toată întinderea meciului, senzația de „deja vu”? Să fi fost, oare, fiindcă ultimele mele vorbe la Radio Top, alaltăieri dimineață, fuseseră „Unirea – Liverpool 1-3, la reveredere!”? Nu că aș fi vreun profet, vreun vizionar, vreo Omidă (mamă sau fiică), dovadă că mereu, la pariuri, pierd. E drept și că mereu joc 15 meciuri din care-mi ies doar (!) 14, dar asta-i chestie secundară. Așadar: când am scris, în rubrica asta, pentru alaltăieri, că este o tâmpenie să crezi că Unirea contează cât de cât în acest meci și în fotbal, în general. Contează doar în campionatul nostru și în fazele preliminare ale competițiilor europene, când ălea mari sunt fie neatente ori relaxate, fie cu gândul la campionatele lor. Chiar v-ați gândit că dacă n-a fost în stare să bată pe Rangers Glasgow la București, o s-o cocoșeze pe Liverpool?
S-o luăm pe îndelete: ăștia se zbuciumau, se îmburicau, dă-i cu centrări, deposedări la limită, driblinguri-meserie, iar ăia se uitau la ei ca la zoo. Pe urmă a venit și golul nostru: ce mai, englezesc 100%. Prilej cu care ăștia se pupau, se tăvăleau prin știalnă, iar ăia priveau încă mai cu mirare. Și-au continuat încălzirea (ați văzut ce mult durează!?) după care au dat câte trebuia ca să-mi iasă mie pariul: 2 pauză, 2 final. Al treilea a venit „întocmai și la timp”, marca Steven Gerrard, cu un șutălău de a trecut „dânsa” printre picioarele și-ale unui fundaș, și-ale lui Arlauskas. A fost momentul intervenției decisive a cometatorilor, știți dv., ăia despre care scriam tot eu, și tot alaltăieri, că le curg mucii după deplasările pe banii televiziunilor (și cu ceva „diurnă” de pe la cluburile angrenate în competiții), revanșându-se cumva pentru norocul chior care-i lovește an de an prin comentariile perfect imbecil-patriotarde. Așadar, abia la 1-3 au sesizat și dumnealor că devine cam dificil să le-o băgăm ălora de 4 ori în ațe în vro 25 de minute, deși până atunci „speranța calificării” era vie și neabătută. Să nu fi observat cum dădeau ăștia cu mingea „sus și-nainte” într-o perfectă debandadă? Să nu fi sesizat că „Rafa” avusese o grămadă de treabă, începând cu menajarea gazonului și cu vizitele prin orfelinate, în timp ce domhul Levy pregătise deja tactica decisivă? Adică jucase, ca Pițurcă și ca toți românii, la mica ciupeală dublată de norocul porcesc și de mila divină, deci la 1-0 plus prelungiri plus penalty-uri, în timp ce ăia știau exact la ce oră pleacă avionul? Să nu fi văzut că ăia joacă fotbal, iar noi o toot frecăm, de la Burebista încoace? Iar la urmă au băgat-o p-aia cu „am pierdut demn”, ptiu!
