După multă vreme de abstinență feroviară, am călătorit săptămâna trecută cu două trenuri, un accelerat și un rapid, și-am fost încântat să descopăr că transportul nostru pe calea ferată s-a mai mișcat puțin pe calea confortului. Cât oi fi eu de cusurgiu profesionist, iată-mă recunoscând sportiv că e o plăcere să te mulezi în fotoliile din tren, făcute să-ți primească și să-ți stingă oboseala, în vreme ce căldura răspândită fără zgârcenie te învăluie și te invită la cea mai aristocratică lene. Cât despre delicata chestiune a toaletelor din tren, am privit și-am pipăit bucata civilizată de săpun, cu entuziasmul cu care saluți prezența unei perle, într-un loc unde nu te-ai aștepta deloc s-o găsești. Dar toaleta, oricât de cumsecade ar fi, tot de români e folosită. După câteva stații, perlele de săpun dispar una câte una, iar mica atmosferă se umple cu fum de țigară, deoarece, aidoma unor școleri sfădiți cu disciplina, pasagerii fumători se retrag la budă, ca să-și îndeplinească pe șestache datoria față de acest viciu, chipurile interzis cu desăvârșire în tren. Dar, dacă ai niște funcții ale corpului ascultătoare, n-ai decât să ți le programezi, astfel încât organismul să se ceară la toaletă în prima oră a mersului pe tren și-apoi să nu mai ai nevoie de ea.
Toată plăcerea de a călători cu trenul se mântuie însă când apare convoiul de negustori ambulanți certați cu igiena, care-ți oferă spre vânzare, din plasele lor de rafie în care-ar încăpea și-un tanc, sucuri, portofele (goale, normal), pixuri, ciocolate și icoane cu sfinți la alegere. Mulți negustori ilegaliști, frate, mulți de tot, și m-a mirat modul în care conductorii le tolerează prezența. Urcă la o stație, coboară la următoarea, fără bilet, fără să aibă autorizație pentru marfa de vânzare, fără să-ți elibereze bon de casă. E clar că dau șpagă pentru acest favor, ceea ce mă îndreptățește să cred că în continuare conductorii rămân nașii trenurilor, jupâni care consideră că legătura de vagoane e propria lor moșie.
Mi-a mai sărit în ochi, la cele două trenuri care m-au purtat săptămâna trecută la și de la București, sumedenia de ferestre sparte. Multe, multe de tot, crăpate și refăcute cu adeziv, ceea ce m-a făcut să-l întreb pe naș cum s-a căpătuit trenul cu ele.
– Vara, când sunt la scăldat sau la păscut vacile, copiii de la sate se distrează aruncând cu pietre în geamurile trenurilor.
Ce tineri minunați avem la sate! Sunt convins că acest nevinovat joc, pe care l-au inventat, le pune în valoare îndemânarea, inteligența și capacitatea de a socializa.
