„Am curajul să le spun!”

Am în față cinci DVD-uri stranii. Cu puțină vreme înainte de a-și da sfârșitul, marele bariton David Ohanesian a solicitat o filmare destinată posterității: „Dom’le, să se știe adevărul. Dacă nu vă place acum ceea ce spun, să se dea peste 50 de ani. Eu am curajul să le spun acum.” Solistul care a cântat cele mai multe spectacole dintre toți baritonii Operei Române, care a încântat mai bine de zece ani iubitorii de operă din Germania, care a evoluat în scenă cu aproape toți marii soliști ai vremii lui, se destăinuie fără obișnuitele măsuri de precauție – oricum, nu mai avea de răspuns decât în fața lui Dumnezeu. În pofida unui subiectivism poate prea apăsat, mărturisirile lui Ohanesian prezintă real interes prin ineditul informației, cât și prin puțin obișnuita sinceritate cu care se ia în discuție starea spectacolului de operă înainte și după 1989. Am primit permisiunea să fac publice textele acestor DVD-uri ce însumează cinci ore de spovedanie și pur și simplu ezit. Oare nu-s nedrepte frazele de genul „Câteva nenorociri am avut în viața mea. Odată, m-a invitat Ion Dacian să-l văd în Traviata. M-a întrebat: cum ți-a plăcut? Ce să-mi placă, n-am știut unde să mă ascund! Apoi, când a trebuit să ascult o lucrare a ministrului culturii – ăsta, de este compozitor. Pe atunci, nu era ministru. Așa-i de ministru și de compozitor, că, de-i aude numele, câinele meu începe să latre!” Dar opiniilor lui strict „la meserie” nu se poate să nu le dai crezare: „Cea mai mare cântăreață a noastră a fost Marina Krilovici. Fenomenală! Pur și simplu uitai că ești în scenă! Spiess a cântat formidabil zece ani. Atât. După aceea…De la zece mii de dolari onorariu pe seară, a ajuns să cerșească roluri plătite cu o sută de dolari reprezentația.” Într-o bună zi, directorul Brădiceanu îl cheamă pe Ohanesian și-i pune întrebarea încuietoare „mă, tu ai fluierat în biserică?” Trupa trebuia să efectueze primul mare turneu la Paris, cu Oedip; toate numele de pe listă erau bifate, Ohanesian, tăiat. După lungi peripeții și adevărate interogatorii, se află motivul interdicției: baritonul anunțase că-și vinde casa, suficient pentru o suspiciune de rămânere în străinătate. Când, totuși, primește pașaportul, nu-i vine să creadă, doar „Pe Oleg Danovschi l-au întors de pe peronul gării, când să plece la Moscova: apare un ofițer, îl salută, îi cere pașaportul și-i spune: Dumneavoastră puteți pleca acasă…” Spectacolul parizian a fost adevărat triumf. „Am avut niște emoții! Uite, și acum mi se face părul măciucă și pielea de găină! Când am văzut sala aia splendidă și când mi s-a spus că-n sală vor fi mulți prieteni ai lui Enescu… Apropo: eu vă spun cu mare precizie că Enescu nu este iubit în România. Da de ce, dom’le, câți ca Enescu avem în România? Au ajuns să-l înjure și pe Eminescu… Începem spectacolul. După actul al treilea, care-i cel mai năbădăios, vine la mine o cucoană și-mi zice: fotografia să fie din actul III! Cineva îmi spune: știi cine-i asta? Impresara lui Enescu. Succesul a fost nemaipomenit. Aplauda și libretistul, căruia, de emoție, i s-a făcut rău…” Și tot așa, vreme de cinci ceasuri, Ohanesian, sorbind din cafea și ronțăind felii de harbuz, înfiripă o istorie a operei, când aplaudând, când fluierând. Printre victime: Eugenia Moldoveanu, care ar fi îndrumat total greșit tinere talente, fiind direct răspunzătoare de prea rapida „consumare” a unor voci promițătoare. Ca simpli spectatori, n-avem suficiente antene spre a aprecia cât și ce este exagerare, ori pur și simplu opinie eronată. Fiind rostită aproape „in articulo mortis”, mărturisirea n-ar trebui suspectată de nesinceritate. De altfel, este evident că Ohanesian crede nestrămutat în ceea ce afirmă. Oricum, subscriem fără rezerve ultimei afirmații: „Toată lumea spune că stăm rău cu cultura. Nu-i adevărat! Dar dacă tot o spunem mereu, o s-ajungem și să credem!”