Zi fericită pentru florăresele din preajma Ateneului, rămase, repede, cu găletușele goale. „Luați-le p-astea, că-s ultimele, ce dacă-s nițel scuturate? Azi am vândut cât la deschiderea anului școlar!” – mă zorește o țigăncușă cu dinți de viplă care, în pofida prețului afișat, cere dublu pe firul de crizantemă. Ateneul este încolăcit de-o nesfârșită coadă, cum n-am mai văzut, iertați-mi comparația, decât cândva, la… mausoleul lui Lenin! Miile de oameni simpli veniți să aducă o floare la catafalcul lui Adrian certifică împământenirea „fenomenului Păunescu”, fără precedent în cultura și-n politica românească și validează categoric unul dintre aforismele lui Grigore Vieru: „Un mort plâns de mulțime încă poate schimba ceva în lumea asta”. Ce a schimbat moartea lui Păunescu? Mai întâi, a readus în limbajul televiziunilor cuvinte considerate „expirate” și demonetizate precum „patrie”, „patriotism”, „românism”, „națiune” și chiar „naționalism”, rostite de astă dată mai puțin surdinizat, cu voce plină și cutezanță regăsită. Mulțimea nu s-a așezat cuminte și de bună voie la coada de la Ateneu doar din drag de Păunescu, cât (și) din iubire sinceră de neam și țară.
De altfel, masiva prezență sugera și un protest subînțeles. A trece gestul în contul nostalgiilor suspecte este mai mult decât eroare, fiindcă mesajul subiacent pare mai complex și mai durut: globalizare nu înseamnă de-românizare, ura nu construiește, conotațiile politice falsifică scara de valori, „noi suntem români” nu-i înjurătură și așa mai departe. Păunescu a fost un luptător, printre puținii care au avut curajul și demnitatea, într-o lume a lașității și migrațiilor politice hăbăuce, să-și păstreze crezul până-n ultimul ceas. Pseudo-rătăcirile lui pot fi explicate: mai întâi, credința sinceră în „înnoitorul” din 1965, urmată de dezamăgiri în cascadă, apoi necesitatea (foarte greu de înțeles azi) de a semnaliza la stânga pentru a cuteza cel mai mărunt pas spre dreapta – vor mai fi și alte motivații care, desigur, explică dar nu scuză până la capăt.
La fel de nescuzabilă este și ignoranța noastră față de gesturile curajoase, de certă unicitate, ale celui care, în plină înflorire a cultului personalității, scria „Lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre și mimând tumulturi” (1979), ori „V-am spus, concetățeni analfabeți / Să luați aminte și să țineți minte / Dar nu știam că v-ați născut și surzi / Și scoateți arma când vedeți cuvinte.” O spunea atunci, când vehemenții de acum tăceau mâlc… Păunescu mi-a telefonat către sfârșitul verii, spre a-mi cere un articol despre Vieru pentru revista lui. I l-am trimis, a apărut, nu despre asta-i vorba. A început convorbirea cu o frază ce merită comentată: „Știu că între noi există o răceală, dar te rog să…” „Răceala” era veche și i se datora în mare măsură. La trei ani după ce publicasem, la „Junimea”, întâia carte a lui Grigore Vieru, apărea, la editura „Albatros” volumul „Izvorul și clipa”, pe pagina de gardă a căruia scrie „antologie de Mircea Radu Iacoban”.
Eram la casa scriitorilor de la Neptun când Păunescu m-a interpelat: „Cum asta, antologie? Antologhezi un autor în viață? Îi încalci dreptul fundamental de a-și construi cartea cum dorește…” etc. etc. De fapt, semnasem fără să cunosc cuprinsul volumului, la rugămintea directorului Sântimbreanu, care mai voia pe cineva alături, solidar întru publicarea unui scriitor român cetățean al… Uniunii Sovietice. Probabil c-am gafat, încercând o altă explicație: „De ce n-ar fi antologările posibile oricând, pentru fericita selectare a creațiilor de vârf? Uite, dacă mă lași, îți construiesc o carte formidabilă din toate cele de până acum.” Adrian s-a înnegurat; „Așteaptă să mor.” De câte (puține) ori l-am mai întâlnit, dovedea că n-a uitat indecenta propunere: „ Încă n-am murit, mai așteaptă cu selecția!” Genus irritabile și orgolios cum îl știm, poetul nu putea să accepte ideea că-i autorul unei opere inegale (și Eminescu-i inegal!) și că ar exista poeme… neantologabile. Probabil că, odată și odată, se va cuteza și această necesară selecție, fiindcă, prea dornic să spună imediat ce are de spus (și totdeauna are!), cu arderea lui explozivă, Păunescu mai trece și pe lângă perfecțiune.
Este și nisip și aur, foarte mult aur, în creația lui Adrian și-ar fi păcat să nu se rotunjească o carte a cărților exemplară, întru totul reprezentativă. Evidentă, dacă-i concepută cu bună credință și cu necesarul firicel de dragoste pentru poetul care s-a mutat definitiv la Bellu. Tristă dispariție, ce mi-a amintit strofa lui Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”
