Alte testamente

Tableta „Testament?” a prilejuit câteva replici pe internet, din care două intrigă de-a binelea. TIBERIU scrie: „Ba mai avem un testament al lui Ștefan! Este testamentul descoperit de prof. univ. dr. Demciuruc Vasilica, de la Universitatea din Suceava, citit la Iași și apoi publicat…” Va să zică, al doilea testament! O iau ca pe o glumă universitară, numai că realitatea existenței unui testament al voievodului unii o consideră de necontestat. Cu ani în urmă, i-am atras atenția președintelui Snegur că textul unui poster arborat în cabinetul său („Moldova nu-i a noastră, cu a urmașilor urmașilor noștri…”) sub semnătura lui… Ștefan cel Mare, îi aparține, de fapt, lui Delavrancea…
Recent, am citit, într-un articol datorat universitarului basarabean Mihail Dolgan, fraza „Din câte cunosc, Eminescu nu a scris și nu ne-a lăsat un testament politic propriu-zis, cum au făcut-o, bunăoară, Ștefan cel Mare și Petru cel Mare”, din care ar rezulta nu numai autenticitatea actului atribuit lui Petru, ci și a aceluia (care?) iscălit de Ștefan. Dacă-i vorba despre hrisovul din 2 februarie 1504 („cu inima luminată și curată și din toată bunăvoința noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu…”) este evident că-i un document prin care se întăresc privilegiile mănăstirii Putna. Și alte fragmente de texte provenind de la Cancelaria domnitorului poartă sonuri testamentare, dar rămân ceea ce sunt: danii, hotărnicii, județuri. Al doilea mesaj, semnat IMPARTIAL, conține reproșul „nu vă grăbiți să declarați atât de prețioase documente cum sânt testamentele lui Petru cel Mare și Ștefan falsuri, fiindcă așa cu se vede bine, Rusia urmează întocmai litera testamentului lui Petru I.”
Adevărat, dar asta nu înseamnă numaidecât c-ar fi sută la sută autentic. Petru a murit în 1725. Testamentul s-a publicat la Paris abia în 1843 (la Iași, în 1892). Ultimul an din viața țarului (din 1725, mai puțin de o lună, fiindcă, după crâncena beție prin care a sărbătorit noul an, nu s-a mai ridicat din pat, doborât de uremie, gută, insuficiență renală ș.m.a.) s-a încheiat cu împărtășania din 22 ianuarie și, zice-se, cu dictarea faimosului testament. Care, cum se știe, cuprinde constatări și proorociri de genul „Eu am găsit Rusia un pârâiaș și o las râu mare”, „poporul rus este chemat, în viitorime, să stăpânească toată Europa”, precum și îndemnuri ce privesc direct românii și România: „A se întinde (Rusia, n.n.) neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice, și către sud, pe marginea Mării Negre.” Autenticitatea testamentului o contestă în primul rând rușii – dar, oricum, se propune un text, pe când, în cazul lui Ștefan, așa ceva nu există, ori n-avem noi știința c-ar fi.
Sunt, însă, alte înscrisuri testamentare spectaculoase, prea puțin cunoscute și cu autenticitate neîndoielnică. Interes purtând mai ales cele ce conțin meditații asupra vieții, a morții și a relației cu divinitatea, chiar dacă așteptările contemporanilor erau altele. La deschiderea testamentului Papei Paul al II-lea, s-a sperat că actul va dezvălui numele cardinalului „in pectore” (cu sensul „apropiat inimii sale”) ce ar urma să devină suveran pontif. N-a fost să fie, fiindcă Paul n-a avut, „in articulo mortis”, curajul să-l nominalizeze pe alesul său, un cardinal… chinez!
De-a dreptul dramatic este testamentul lui Eugen Ionescu. Citez: „Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală (…) În același timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și Dumnezeu.” Fără comentarii… Mai tonice sunt creațiile poetice intitulate „testament.” Arghezi spunea „Nu-ți voi lăsa, drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”, iar Nichita Stănescu filosofa: „Căci trebuie să dăm și mărturie / altfel, nimica n-ar mai fi / în dulcea scriere târzie / ținând alături morți și vii.” Dar cel mai frumos și plin de miez este catrenul vizionar datorat lui Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești / Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești / Și a patriei cinstire.”