În încheierea periplului prin subteranele Iașiului (vezi „Monitorul” de marți și joi), câteva presupuneri privind rostul și rolul construcțiilor subterane despre care mulți au scris și puțini le-au văzut.
Prima ipoteză: ar fi vorba despre un sistem de colectare și drenare a apelor pluviale, înainte de a fi deversate în iazul bahluvian din coasta Palatului domnesc. Posibil. Mai greu de explicat rămân dimensiunile construcției subterane. Palatul însuși nu era decât o aglutinare de clădiri fără monumentalitate, ridicate fie din piatră, fie din lemn, vălătuci (paiantă), cărămidă arsă și nearsă. Abia la 1806 avea să se edifice o clădire impozantă, dar cu firave soluții constructive, ceea ce i-a conferit totdeauna, mai ales după incendiile din 1625, 1723, 1751, dar și după reclădirea din veacul XX, starea și statutul de eternă reparație capitală, valabilă și astăzi.
Apare ca evident disproporționată amploarea amenajărilor cu bănuită funcție doar în hidrologia urbană, prin comparație cu desfășurarea totuși modestă a arhitecturii Curții domnești. Și câtă vreme în podeaua de lespezi se puteau zări, ici-colo, urme ușor adâncite ale unei probabile poteci, am avea temeiuri să bănuim o îndelungă circulație pedestră, apa apărând mai târziu.Dacă nu chiar către mijlocul veacului XX, când s-a înregistrat fenomenul creșterii nivelului pânzei freatice și au fost inundate subsoluri din zonă. De altfel, apa strălimpede nu dădea nici un semn de oarece curgere, și nici n-am întâlnit depunerile de aluviuni rezultate dintr-o funcție de drenaj a ansamblului. O a doua ipoteză ia în seamă vecinătatea fostei Vămi domnești din preajma bisericii „Sf. Lazăr”. Din nou, plauzibil. S-ar putea să fie vorba despre spații de depozitare, printre articolele vămuite aflându-se și produse perisabile, păstrate în răcoarea subteranelor. Ipoteza noastră, cea de a treia, nu le elimină numaidecât pe celelalte, dar încearcă să introducă în ecuație destinul special al târgului Iași.
Ceea ce astăzi considerăm a fi oraș străvechi era, acum trei veacuri, cu premeditare așezat sub zodia provizoratului, datorită faptului că era așezat în calea tuturor incursiunilor de pradă, mereu sub amenințarea pustiirilor și pârjolirii. Ar fi riscant, desigur, să identificăm aici o deslușită filosofie a ieșeanului, mereu aflat „sub vremi”, dar probabil că alături de metafora îngropării viei până trece crivățul, nevoia și șiretenia i-au arătat că-i mai înțelept să ofere furiei dezlănțuite a tătarului spectacolul de apocalips al unui oraș-decor arzând cu flăcările cât plopii, în acest mod și în același timp ferind, păstrând, ocrotind, adevăratul sâmbure al vieții orășenești, cu atât mai ascuns cu cât focul de artificii al paiantei trosnea mai amenințător. Este motivul pentru care ulița cutare arăta într-un fel primăvara și se bucura de cu totul altă „tratare cinematografică” în pragul toamnei. Și, desigur, acesta-i motivul pentru care ne-au rămas atât de puține construcții civile din veacurile XVI-XVII, în vreme ce alte orașe, mai adăpostite de istorie, au avut când și cum să-și valorifice dreptul la piatră. În vreme ce Iașiul-butaforie ardea (numărul incendiilor majore trece de 100!) locuitorii apelau la ocrotirea pietrei „de Răpidea” în incinta mănăstirilor-cetate, imposibil de cucerit într-un asediu fulger, și în nesfârșitele beciuri, hrube și galerii întrețesute după un plan capabil să pună în umbră păienjenișul subteran din „Misterele Parisului”. Astfel că temeinica constructorului ieșean, dialogul său cu eternitatea, pot fi evidențiate mai ales în etajul superior (mănăstirile-cetate fiind amplasate pe forme de relief dominante), fie în etajul inferior, unde s-au fost edificat zone protejate, eventual cu funcție dublă.
Astfel s-ar explica amploarea amenajărilor subterane. Care, din nefericire, nu mai există. Dacă toate noile construcții din „centrul civic” ar fi fost atacate concomitent, probabil s-ar fi sesizat amploarea și consistența sistemului de galerii. Cum, însă, șantierele s-au deschis la date diferite, mult distanțate în timp, la fiecare s-a aflat „un beci inundat” (de fapt, porțiune de galerie) pe care s-au grăbit să-l umple cu pământul din excavații. Caut și tot caut să dau de urma filmului difuzat de tvr în anii ’70 la rubrica „reportaj de scriitor”. Neîndoielnic, a fost păstrat în arhivă. La toate demersurile, inclusiv scrise, n-am primit nici un răspuns din partea conducerii tvr.
