Altădată parcă era altfel

Aveam aproape șapte ani când la Olimpiada de la Roma, în 1960, Iolanda Balaș câștiga aurul olimpic la săritura în înălțime, parcă și cu un nou record mondial. Așteptam trepidând Radiojurnalul de la ora 22 de la Radio București, pentru că după acesta, la 22.30, erau știrile din sport. Televiziunea, deși exista de vreo 3 ani, nu-mi amintesc să fi transmis ceva. Cum n-a transmis nici de la următoarea Olimpiadă, cea de la Tokyo, din 1964, de la care țin minte doar că marele Constantin, pe care presa insistă să-l numească „Profesorul”, deși porecla lui în tribune era „Crăcănel”, a ratat un penalty și ne-a trimis acasă de la singurul turneu olimpic unde ne-am calificat și cu fotbalul. Și cam de la fiecare Olimpiadă îmi amintesc câte ceva, ba, la cea din ’84, de la Los Angeles, am fost chiar ghidul și translatorul echipei televiziunii CBS care a făcut în zona noastră filmul oficial de prezentare a României, în care eu am dat chiar și un scurt interviu, pentru care Securitatea m-a jughinit aproape 4 luni. Așadar, timp de mai bine de jumătate de secol, am așteptat realmente trepidând fiecare Olimpiadă și m-am bucurat enorm la fiecare succes al sportivilor noștri. Pe Nadia Comăneci, la Montreal, în 1976, am văzut-o echipat în uniformă militară, iar la istorica ei nota 10 la paralele eram chiar comandantul gărzii la U.M. 01090 Predeal, unde mi-am cărat de cu zi un televizor în camera comandantului gărzii! Și nu numai că n-am primit zile de carceră, dar chiar am văzut minunea Comăneci împreună cu generalul Ion Coman, venit în ziua aia într-o inspecție. Ceea ce vreau să spun e că până în acest an 2016, de fiecare Olimpiadă mă leagă câte o amintire de neșters. Și la fiecare din ele am avut câte unul sau mai mulți sportivi români pe care-i așteptam înfrigurat și de la care așteptam și medalii, și rezultate excepționale. Pentru prima oară de când mă știu, începe o Olimpiadă de la care nu aștept nici reușite de excepție, nici medalii de la sportivii români. Iar dacă se va întâmpla vreun miracol, voi fi absolut fericit. Nu mă pot împiedica să constat însă că emoția începerii Olimpiadei s-a dus dracului. Și zău că nu-i din cauza vârstei mele.