Alt raid prin arhive

Am în față procesul-verbal al ședinței grupei sindicale a Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din dec. 1957. Care credeți că a fost ordinea de zi? Desigur, s-a semnalat și criticat o „oarecare neglijență în asigurarea condițiilor igienice la locul de muncă”, dar grosul „dezbaterilor” l-a constituit „analiza numerelor de revistă (Iașul literar, n.n.) ieșite de sub tipar”. De unde se vede că drept de îndrumare și control asupra a ceea ce se publica aveau nu numai Partidul, Uniunea Scriitorilor, Cenzura, organele politice regionale și municipale, ci până și… grupa sindicală!
Cuvântul „organelor de îndrumare” era lege: poezia cutare se află sau nu pe linia partidului, scriitorul X deviază de la dogmă, sau dimpotrivă, este hiperdogmatic. De regulă, orice rafală critică era urmată de o severă autocritică: învinuitul promitea să se îndrepte, mulțumind „sincer” pentru ajutorul tovărășesc dat în procesul de creație. Cu totul surprinzătoare apar, citite acum în litera documentului, ripostele ieșene, urmate, desigur, de contrariposte și de „măsuri organizatorice” (adică, simplu, de dări afară). După apariția unui articol critic „de direcție” în ziarul „Flacăra Iașului”, Secretarul Filialei, Ion Istrati, trimite gazetei un răspuns oficial antologic: „Articolul apărut în nr. 2241 este considerat de noi gratuit și insinuant, iar autorul său un trambulinist insolent, care intenționează să se îngrașe din propriile gunoaie literare lăsate în redacția Iașului Nou”. În final, Bădia Nică propune ca autorului să i se încredințeze „eventual spălarea podelelor redacționale.” De neconceput și de neiertat, în 1953, o astfel de „tresărire de orgoliu”, iar Istrati avea să tragă ponoasele, mai ales când s-au adăugat acuze venite din partea presei centrale, în primul rând „Scânteia”.
Dar ieșenii nu tăceau mâlc, continuând să „ciupească”, prin intermediul rubricii de note, mărimile vremii. Intervine „Scânteia”: „Se strecoară cu tot mai multă insistență note «de pistol» de sorginte burgheză”, cu scopul compromiterii unui „adversar literar prețuit de partid, guvern și popor.” Deloc deciși să se astâmpere, ieșenii contraatacă: „Datoria noastră este să încurajăm mai departe polemica deschisă, curajoasă și principială.” D. Coman (pseudonimul lui D. Costea) își îngăduie chiar să publice un articol-pamflet tocmai la adresa „tartorului ideologic” M. Novicov. Temutul secretar al Uniunii Scriitorilor, care avea în răspundere directă chiar „Iașul literar”, semnase în „Scânteia” un articol ce intenționa să „dea linia” combaterii dogmatismului. Titlul replicii lui Costea vorbește de la sine: „Dogme pentru combaterea dogmatismului”. (Notație în treacăt: arhiva păstrează o adresă din martie 1957 prin care Mitropolia anunță că a donat suma de 3.000 de lei pentru „scoaterea săptămânală la Iași a unei reviste literare, artistice și sociale”. Cum „Cronica” avea să apară abia peste zece ani, ar merita de cercetat unde a ajuns generoasa donație, că-n scriptele Filialei nu-i de găsit!).
Scriitorii ieșeni denunță curajos și monotonia arhitecturală în construcția noilor blocuri, care „nu prezintă nimic ce să rețină ochiul, ori să desfăteze sufletul.”
De la București, riposta a venit imediat, „Contemporanul” demascând autorul (prof. Gh. Ivănescu) drept „un vechi reacționar ce minimalizează realizările regimului de democrație populară.” Un articol de-a dreptul cumplit publicat de temuta „Scânteia” este semnat, în iunie 1953, de Ileana Vrancea. Și în acest caz este suficientă citirea titlului: „O publicație literară ruptă de viață” – desigur, Iașul nou. Concluzia: „trebuie deschise ferestrele, ca să pătrundă aer proaspăt în redacție” – adică, o invitație directă la luarea „măsurilor organizatorice”. Ceea ce s-a și întâmplat. Ca să nu mai vorbim despre nesfârșitele „ședințe de analiză” în care secretarii cu propaganda de la regiune luau la bani mărunți fiecare număr de revistă (pe care, de fapt, tot ei îl aprobaseră în șpalt).
Ordinea de zi a unei astfel de ședințe conținea punctul „Ajutorul necesar creației tov.-ului I. Friduș”. Bietul tov. scrisese un roman, dar nu întru totul „just” și „pe linie” (se pare că a apărut după 1989); după cum reiese din procesul verbal, în ședință a fost ajutat… fără cruțare. Greu de închipuit și, mai ales, de înțeles, starea literaturii moldave în „obsedantul deceniu”! Scriu aici, cum spunea cronicarul, ca „să să știe”. Și închei cu o măruntă și elocventă probă, chitanța aprobată de contabilul U.S. cu nume de personaj caragelian, Paraschiv Tocitu: „În ziua de 17 dec. 1956, defectându-se lumina electrică, s-a cumpărat din sectorul particular 1 kgr. lumânări pentru 22 lei, negăsindu-se în sectorul socialist.” Și mai greu de ținut sus făclia literaturii în sectorul… de partid și de stat!