Alt neamț

… Pe neamțul ăsta n-am avut cum să-l cunosc. De altfel, se pare c-a fost austriac – tot pe-acolo-i. Dumnealui a înființat, în 1932, calea ferată forestieră de pe valea râului Wasser. Lemn din belșug, oameni blânzi și supuși, drumuri în zonă deloc, concurență așijderea, drept pentru care i–a mers din plin. Din plin îi merge și-acum firmei R.G. Holz Company, care nu-i chiar așa de nemțească cum vrea să pară, ci, după o privatizare, poate, corectă, a ajuns în fericita posesie a unui patron român. Să fie sănătos și să-i înflorească afacerile! Imaginea-copertă a „mocăniței” din Maramureș, purtătoare de dulce nostalgie a unui „a fost odată” mai degrabă necunoscut decât uitat, atrage-magnet – și curioșii năboiesc din toate zările, inclusiv din depărtate străinătățuri. Trenulețului de linie îngustă i se datorează fără îndoială și dezvoltarea zonei, altfel n-aveau cum și de ce să răsară tocmai la Vișeul de Sus hoteluri de patru stele, cu dotări și prețuri de Athènèe Palace. Săptămâna trecută, într-o zi obișnuită de lucru, am numărat doar în cursul dimineții trei trenuri dus-întors pline până la ultimul locșor. Fiecare garnitură poartă în originalul voiaj retro peste 200 de pasageri, așadar, un total (parțial, poate vor mai fi fost trenuri și după-amiază) de 600 persoane. Un bilet pentru cei 21 de kilometri parcurși de-a lungul Wasser-ului costă 50 de roni; faceți înmulțirea și obțineți un prim indiciu privind rentabilitatea afacerii. Cum n-am mai călătorit de câțiva ani cu înduioșătoarea mocăniță, m-am străduit să observ dacă și cât din consistentele beneficiile ale R.G. Holz s-au investit în dezvoltarea rentabilei afaceri. Ceva-ceva s-a făcut, chiar și un mic muzeu la cap de linie, unde-s expuse documente xeroxate și vechi fotografii ale începuturilor. La km. 21, adică în stația Paltin, s-au construit incinte acoperite, dotate cu „șicane” pentru evitarea aglomerației, ca la aeroport, un ring de dans (unde s-a „produs” o mică formație de juni maramureșeni, probabil elevi de liceu în vacanță – mai scot și ei un bănuț; nu prea le au cu dansurile populare, dar poartă cu fală costumul local, afișând fiecare la vedere, în batca chimirului, telefonul mobil), la popasurile în care s-a adăpat locomotiva construită la Reșița în 1955 (!) posesorii tichetelor galbene sau albastre au primit, „din partea casei” o cafea și-un degetar de țuică (nu și pensionarii: beneficiind de oarece reducere, sunt automat scoși din porție…), iar materialul rulant arată onorabil, precizarea din Regulamentul CFF „aceste vagoane cu valoare istorică compensează lipsa de confort” devenind de-a dreptul inutilă. Bătrânele și pitoreștile locomotive, cu putere abia cât două Loganuri, mai gălăgioase decât făloasele „Pacific 231” de altădată, își fac treaba fără cusur – într-un cuvânt, se poate vorbi despre bună organizare și dotare acceptabilă. A rămas, însă, în suferință, linia propriu-zisă: calea de rulare, cu aceeași șină fâlfâită cât lama pumnalului, nu prea pare a se afla în atenția proprietarului. Chiar în ziua cu pricina, trenul nr. 3 a deraiat la o curbă, iar repunerea pe șine a întârziat toate celelalte garnituri. Din câte mi s-a spus, n-a fost prea mare sperietură: voiajul, oricum amarnic zgâlțâit, nu face sesizabilă încă o hurducătură în plus. De altfel, Holz Company și-a luat măsuri de precauție, avertizând că „fiecare călătorește pe propria-i răspundere”, întrucât „Mocănița nu este destinată transportului de persoane”. Apare, desigur, legitima întrebare de ce-s sunt puse în circulație trenuri de persoane cu vagoane-clasă… dacă nu-i o cale ferată destinată transportului de persoane (?); evident, se urmărește ilicita exonerare de orice răspundere a proprietarului. Juridic vorbind, Regulamentul încearcă să justifice și să impună o fractură logică de neacceptat, dar câtă vreme afacerea merge din plin și-i mai rentabilă decât orice altă inițiativă privată din zonă, toată lumea se face că nu vede. O altă întrebare s-ar putea referi la decizia grăbită a statului de renunțare la cei peste 1000 km. de linie îngustă aflați cândva în proprietatea CFR. Formidabila linie de 90 km. (ecartament 760 mm.) de pe valea Arieșului (Turda-Abrud) ar constitui oricând cireașa de pe tortul oricărui program turistic organizat. Avea aparate de cale și șină zdravănă, tip 40 (40 kg./m. liniar), lucrări de artă, gări în toată regula – ca să nu mai vorbim despre magnitudinea peisajului din Apuseni. Dar asta-i altă poveste.
Nu ne rămâne decât să așteptăm să se ivească neamțul care…