Alexie, omul lui Dumnezeu, model de autentică trăire

Biserica noastră Ortodoxă îl cinstește sâmbătă, 17 martie, pe Sfântul Alexie, care poartă apelativul ceresc omul lui Dumnezeu. El este singurul sfânt din calendarul bisericesc pe care îl întâlnim cu acest nume binecuvântat. A împlinit întru totul cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”. Viața Sfântului Alexie este un manual de smerenie, o lecție de desăvârșire prin milostenie pentru creștinul din toate timpurile. De aceea, pe baza sinaxarului, în următoarele rânduri, descoperim viața plină de autentică trăire creștină a omului lui Dumnezeu, Alexie, care ne bucură sufletul cu măreția viețuirii creștine asumate după modelul hristic.
În timpul împăraților Arcadie (395-408) și Honorius (395-423), în Roma trăia un patrician foarte bogat pe nume Eufimian, care avea grijă de cei săraci și era credincios. Alături de soția sa Aglaida aveau o mare durere că nu puteau să aibă copii. În urma rugăciunilor stăruitoare pe care le-au făcut, Bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au numit Alexie.
Viu este Domnul Dumnezeul meu
Ajuns la vârsta căsătoriei, la îndemnul părinților s-a căsătorit cu o tânără de neam împărătesc, slujba Cununiei fiind oficiată în Biserica Sfântului Bonifaciu. Gândul sfântului era spre viața ascetică, însă făcând ascultare de părinți, s-a căsătorit. După cununie, intrând în cămara de nuntă, și-a scos inelul de aur și brâul scump cu care era încins și a zis soției sale: „Păzește acestea și Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou”. După aceea a plecat și s-a dus în Mesopotamia, în orașul Edesa, unde se afla Sfânta Mahramă. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și vânzându-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul Bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puțină pâine și apă; și în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiască gândire.
La Edesa a stat 17 ani, apoi a plecat pentru că oamenii începuseră să îl considere sfânt după ce Maica Domnului îi zisese într-o viziune eclesiarhului bisericii că Alexie este „omul lui Dumnezeu”, că „este vrednic de Împărăția cerurilor” și că „precum stă coroana pe capul împărătesc, așa stă Duhul Sfânt peste dânsul”. Sfântul Alexie, fugind de slavă și de cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămâne acolo în Biserica Sfântului Apostol Pavel”. În continuare sinaxarul ne spune: „Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfântul din corabie, a zis către sine: «Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut»”. Trecuseră mai bine de 17 ani de când plecase de acasă și tatăl nu și-a mai recunoscut fiul, ci s-a milostivit de el ca de un sărac oarecare și i-a oferit adăpost în casa lui, poruncind slugilor să-i construiască o casă mică în curtea palatului său și să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare.
Post și rugăciune
Aici a petrecut Alexie încă 17 ani, în post și rugăciune: mâncarea pe care o primea el o împărțea săracilor, oprindu-și numai puțină pâine și apă, iar nopțile lui erau dedicate rugăciunii neîncetate către Dumnezeu. Sinaxarul relatează că după acești 17 ani de nevoință în casa părintească, când a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atât de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dânșii, iar la sfârșit a adăugat: „Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mântuitorul său decât pe născătorii săi; și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veșnice.
„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”.
Bunul Dumnezeu l-a descoperit romanilor în chip minunat pe omul său pe când Papa Inocențiu (402-417) slujea Sfânta Liturghie, în prezența împăratului Honorius și la sfârșitul slujbei s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. Acestea auzind cei care stăteau de față, s-au înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau: „Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rândui bine!”, iar aghiograful continuă relatarea acestei descoperiri minunate: „După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și, neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca Biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca Singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!” Nu mică le-a fost mirarea lui Eufimian și soției sale Aglaida că cel care era căutat de toți romanii era chiar fiul lor pe care nu l-au cunoscut timp de 17 ani și l-au găzduit în curțile lor ca pe un sărac și durerea i-a cuprins că l-au cunoscut abia după moartea sa. Apoi, împăratul și papa au poruncit ca să ducă trupul omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma și se atingea de trupul sfântului, sărutându-l. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu Alexie. Impresionați de minunile pe care le-au văzut, împăratul și papa au luat cu mâinile lor patul pe care era trupul sfântului și l-au dus în biserică după ce au promis că îl vor lăsa la închinare pentru tot poporul. Timp de o săptămână, romanii au cinstit sfintele moaște, iar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smarald și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorât din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. (Pr. Ciprian Apetrei, Ziarul Lumina)