Alexandru Paleologu a încetat din viață

Alexandru Paleologu a trecut în neființă la vârsta de 86 de ani, după o viață în care s-a remarcat ca scriitor, om politic liberal, diplomat și un reprezentant de marcă al elitelor intelectualității românești.
– Alexandru Paleologu, reprezentant de marcă al intelectualității românești
Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în București. Tatăl lui a fost avocat, deputat PNL (1928-1931 și 1932-1933) și secretar general în ministerele Justiției (1930-1931) și Finanțelor (1932).
Alexandru Paleologu a învățat la Liceul „Spiru Haret” din București. A fost licențiat al Facultății de Drept, București (1943). A urmat trei ani la Facultatea de Teatru, secția Regie și Teatrologie (1948-1950).
A fost referent în Comisia română pentru aplicarea armistițiului (1944-1945); atașat de legație în Ministerul Afacerilor Străine (1946-1948); cercetător științific la Institutul de Istorie a Artei, secția de Artă medievală (1956-1959), iar apoi la secția de Istorie a teatrului (1964-1967); secretar literar al Teatrului „Nottara” din București (1967-1970); redactor la Editura „Cartea Românească” (1970-1976). În 1990 a fost numit ambasador în Franța.
A avut și o bogată activitate de eseist și publicist. Este autorul unor volume, precum „Spiritul și litere” (1970, eseuri și studii); „Bunul simț ca paradox” (1972, eseuri); „Simțul practic” (1974, eseuri și polemici); „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu” (1978); „Ipoteze de lucru” (1980, eseuri); „Alchimia existenței” (1983, eseuri); „Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans” (Paris, 1990); „Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor” (trad. rom. 1992). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1997, a scris „Despre lucrurile cu adevărat importante”, în 1998 a publicat „Interlocuțiuni”, iar în 2000 „Politețea ca armă”.
În 1967 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, iar din 1992 era membru al Asociației Ziariștilor Români (din 1992). A fost președinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului și președinte de onoare al Asociației Ziariștilor Români din Occident (Paris), din 1991. În 2000 a primit un premiu pentru Excelență în cultura românească.
În ceea ce privește activitatea politică, Paleologu s-a remarcat ca un liberal convins, care și-a spus întotdeauna tranșant opiniile. În perioada 1950-1956 a fost urmărit de Securitate și a trăit o perioadă în clandestinitate, cu nume fals. În 1959, este arestat și condamnat la 14 ani muncă silnică. A fost eliberat în 1964, prin decret de grațiere.
La 27 septembrie 1992 este ales senator de Argeș pe lista CDR, din partea PAC. Este membru fondator al PAC (1991). A demisionat din PAC la 14 martie 1995, ca urmare a hotărârii acestui partid de a nu semna protocolul CDR. Alături de alți demisionari, aderă la PNL, iar la 13 mai 1995 este ales președinte al Senatului PNL în cadrul Conferinței Naționale pentru Unificare Liberală. În perioadele 1996-2000 și 2000-2004 a fost senator PNL. În ultima perioadă a fost membru al Senatului PNL, for în care se află mai mulți dintre liberalii cu state vechi în partid.
– Dispariția lui Paleologu, un reper pierdut în cultura română
Oameni de cultură precum Horia-Roman Patapievici, Mircea Dinescu, Dan C. Mihăilescu, Adrian Iorgulescu sau Octavian Paler se declară în stare de șoc după moartea lui Alexandru Paleologu, considerând că dispariția lui fizică lasă un gol important între reperele culturale ale României.
Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii și Cultelor: „Cred că întreaga intelectualitate e în stare de șoc. Alexandru Paleologu a însemnat foarte mult pentru spiritualitatea contemporană și prin ceea ce a realizat își lasă pecetea ca o conștiință a acestei epoci. Un om cu un simț rațional deosebit de percutant, un om care, în ciuda unui scepticism, a dorit întotdeauna binele societății românești. Cred că mulți dintre oamenii de cultură îi sunt recunoscători pentru ce a făcut. În numele ministerului pe care îl conduc și în numele meu personal, transmit condoleanțe familiei”.
Horia-Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român: „Pentru mine este o pierdere a unui om pe care îl admiram și prețuiam enorm. Pe care îndrăznesc să îl numesc prietenul meu. În cultura română, Paleologu era un supraviețuitor, era purtătorul unor valori pe care comunismul le-a distrus. Este vorba de un anumit fel de aristocrație a spiritului, e vorba de un anumit fel de valori, care combină incisivitatea cu grația și care fac din orice manifestare un prilej de eleganță. Este omul care a știut să invoce valoarea tradiției și Bisericii într-un fel dezinvolt. Era o persoană perfect dezinhibată și în același timp perfect credincioasă. Avea ceva din eleganța moraliștilor francezi, fără să aibă amărăciunea lor. Era un om bine dispus în cunoștință de cauză, știind cât de tragic este destinul nostru. Era un om care putea spune că anii de detenție au fost minunați. Și asta, pentru că Alexandru Paleologu știa ca din orice situație, oricât de dramatică și îngrozitoare, să extragă partea de lumină, partea de folos. Prin el, cultura română pierde un spirit luminos, un spirit grațios”.
Gheorghe Vlăduțescu, vicepreședinte al Academiei Române: „Alexandru Paleologu a murit fizic dar abia de acum intră în istoria eternă. Din păcate, suntem între temporar și eternitate. Dar din fericire există o eternitate culturală. Poate nu pentru toți, dar pentru Alexandru Paleologu există cu siguranță această eternitate culturală.”
Mircea Dinescu, publicist: „Mi-e greu să spun ceva. Am aflat acum câteva minute și sunt puțin derutat. Am fost prieten cu bătrânul Paleologu de când am debutat. Era considerat că vine din altă lume. Era un personaj venit din altă lume și care, în ciuda istoriei care s-a purtat mizerabil cu el, și-a păstrat farmecul. Paleologu nu s-a lăsat, a trecut peste ceea ce Noica nu a putut trece. Cert e că înainte de ’89, Paleologu a fost un reper și cu toate că a trecut prin infern și infernul l-a afectat, trebuie să recunosc ca eu l-am iubit la fel de mult”.
Octavian Paler, scriitor: „Sunt pur și simplu bulversat. Mi-a fost mai mult decât prieten. Un mare prieten și poate ultimul. Un om pe care l-am iubit critic, adică pe bază de respect, nu de amabilități. Eu unul nu am cunoscut un spirit mai liber, care știa să facă afirmații foarte îndrăznețe, dar care erau ale lui. Cred că a fost singurul din teritoriul României, pe chipul căruia nu am văzut niciodată după ’89 o grimasă de ură, pe care nu l-au atins în nici un fel nefericirile și conflictele care nu au lipsit din destinul lui. Alecu, așa cum îi spuneau prietenii, a reprezentat în cultură un stil, ceea ce este extraordinar de important într-o lume ca a noastră, lipsită total de stil.”
Stelian Tănase, publicist: „Pentru mine este o pierdere ireparabilă. Este omul care m-a îndrumat în momente critice ale biografiei mele, îi sunt profund îndatorat. Este omul care a avut cea mai mare influență asupra mea. Au fost ani de zile când ne-am văzut în fiecare zi. Au fost ore în șir de confesiune. A fost un om pe care nici închisoarea nu l-a îngenuncheat. Deși a avut o experiență dramatică, a privit-o ca pe o experiență dată de Dumnezeu, pe care trebuie să și-o asume. Paleologu a reușit să depășească momentul acesta. Iar în cartea pe care a scris-o apoi cred că a simțit nevoia să transfere cuiva experiențele prin care a trecut, lucru pentru care îi sunt foarte îndatorat, pentru că din aceste confesiuni am învățat mai mult decât în toată școala pe care am învățat-o”.
Dan C. Mihăilescu, critic literar: „Tristețea mea cea mai mare este că încet încet dispărându-ne acești bătrâni minunați rămânem doar noi între noi. Și mi-e teamă că noi, generația noastră nu mai avem nici eleganța, nici spiritul european, nici toleranța și nici civilitatea interbelică. Dincolo de dispariția lui fizică, ceea ce dublează tristețea noastră a celor vii este că nu a apucat încă să ne civilizeze îndeajuns. Regret că nu a avut timp să ne educe îndeajuns.