Alexandru Ioan Cuza. Omul (II)



Continuăm a scrie despre Cuza… Ca om. În strânsă legătură cu ceea ce experiența de viață a unui om, unui bărbat, poate influența – în bine, în rău – viitoarele lui decizii politice. Secularizare. Prin naționalizarea marilor averi – pământuri, păduri – ale mănăstirilor închinate, Cuza a pus, de fapt, baza „bugetului” național. A statului modern, de azi. Și și-a găsit, prin asta, o mulțime de inamici, puternici, la vremea lui… În sprijinul celor scrise mai sus (influența biografiei asupra deciziilor politice majore) voi aminti episodul în care Cuza, plimbându-se, cu gândurile sale, prin pădurea Voronei, din Botoșani, (fără voia starețului) a fost pur și simplu ”umflat” de către doi haidamaci de călugări și pus la arest, într-un beci al mănăstirii. L-a salvat ”umbra” lui, colonelul botoșănean Pisoski (alintat de Vasile Alecsandri ca ”Moș Pisoi”, același botoșănean care a forțat, scoțându-și sabia, alegerea lui Cuza la Iași, pe 5 ianuarie 1959), care l-a scos pe Cuza din prizonieratul mănăstiresc… Poate că și așa putem explica decizia – esențială, repet! – a lui Cuza: secularizarea. Elena Cuza (Rosetti). Crescută de o mamă aprigă și autoritară (ce îi va cere, fără succes, în viitoarele ”exiluri” impuse de soț să divorțeze de acesta), Elena avea o fire domoală, retrasă, chiar timidă, stăpânită în societate de puternice complexe. A fost o soție devotată și iubitoare (chiar l-a salvat pe viitorul Domn de arestare și deportare, cuplul izbutind să fugă la Cernăuți și de acolo la Viena și Paris). A fost ca o mamă adevărată pentru cei doi copiii ai lui Cuza cu Maria. Pe cât de tristă i-a fost viața de ”primă doamnă”, pe atât de încununată de respectul contemporanilor și posterității i-a fost lunga viață (a trăit 84 de ani, până în 1909, supraviețuind tuturor celor care i-au marcat viața într-un fel). Pe lângă ingratitudinea soțului ei playboy, Elena o va suporta și pe cea a unuia dintre cei doi fii adoptivi: Alexandru și Dimitrie. Primul era un tip flegmatic, lipsit de voință, care ar fi dorit să facă o carieră politică, dar o afecțiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viață liniștită. În ciuda sfatului Elenei și al doctorilor, el s-a căsătorit cu Maria Moruzi. Din păcate a murit în 1889, în drum spre Madrid, lăsând Ruginoasa (Dăruită de Cuza devotatei sale soții), femeii alături de care trăise doar șase luni și nu mamei lui adoptive. Văduva lui Alexandru se va căsători (pentru o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care-l detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut viitorul mare istoric Gh. Brătianu (mort în 1953 în închisoarea de la Sighet, deoarece refuzase să-și renege fostele scrieri ce dovedeau că Basarabia și Bucovina erau pământuri românești). Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iași, potrivit cu dorința Elenei. În context, notez o altă ”înrudire”, peste generații, între familii, nume celebre. Cu amanta lui, Raluca Lamotescu (amantlâc ce s-a întins pe aproape 20 de ani, încheiat de bărbat datorită geloziei Ralucăi, ce-i cerea să divorțeze), Kogălniceanu a avut o fetiță, Maria. ”Urmașii lor – scrie Al. Neacșu – trăiesc azi în Franța. Margareta Lecca, nepoata de fiică a marelui om politic, a fost cea de-a doua soție a lui Henri Coandă.” Marele savant era fiul gen. Constanttin Coandă (vremelnic premier în 1918) și al unei mame franceze, fiica unui medic originar din Bretania. Mezinul lui Cuza, Dimitrie, moștenise doar viciile tatălui. Știind că nu are mult de trăit, din cauza unei afecțiuni pulmonare, și-a trăit viața din plin, la Paris. Și-a zburat creierii la Ruginoasa, în 1888, urmând parcă exemplul mamei sale naturale. Aceasta s-a sinucis la Dresda, în 1876 – la doar 41 de ani – când a aflat că are cancer (unii autori consideră că a fost ucisă de nemți, pentru spionaj, aceasta fiind primită, din 1870, când l-a părăsit pe Cuza, acum grav bolnav, la Berlin, în suita împărătesei Augusta, soția lui Wilhelm I. ”Doamna Elena” – scrie D. S. Boerescu în excelentele sale cărți de reconstituire istorică – a rămas în conștiința nației drept una dintre cele mai apreciate tovarășe de viață ale unui conducător român, pe un piedestal pe care i se alătură, în selectiva memorie colectivă, controversata Regină Maria, soția lui Ferdinand Întregitorul. Elena ”cea bună” a fost singura dintr-un viitor șir de ”Elene” (Lupescu, Ceaușescu) cu o influență negativă (dacă nu chiar nefastă) asupra deciziilor partenerilor lor de viață. Maria Obrenovici (Catargi). A rămas în istorie mai mult ca amanta lui Cuza decât ca mama viitorului – și vremelnicului – rege al Serbiei, Milan (născut în exil, la Mărășești și despre care inamicii sârbi ai Casei Obrenovici – care vor pune la cale și asasinarea (1903) a fiului acestuia, regele Alexandru – susțineau, neîntemeiat, că ar fi copilul ilegitim al lui Cuza). Cu 10 ani mai tânără decât doamna Elena, cochetă, inteligentă, făcea furori prin saloanele vremii, prinzându-l în mrejele ei pe fustangiul cel chipeș, Cuza. Voi încheia consemnarea acestui ”love story fără happy-end” cu o referință hazoasă, în stilul propriu, din ”catavencii.ro”: ”Înțeleasă cu militarii, Maria l-a obosit pe domnitor la jocul de cărți, apoi i-a agravat oboseala până spre dimineață, în dormitorul plin de mătăsuri, arome și alifii. Când au venit coloneii Haralambie și Lecca să-l aresteze în zori, Cuza zăcea lat, răpus de atâta unire. Maria Obrenovici, diva insațiabilă, a pus umărul la abdicarea lui, dar e clar că a pus și coatele, și genunchii și multe altele care nu pot fi amintite. Practic, conspiratorii au învățat de la ea cum se dă corect la puci.”



Recomandări

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului
Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului