Alexandru Ioan Cuza. Omul (I)

Ne aflăm, încă, în ”siajul” sărbătoririi a 160 de ani de la ”Mica Unire” (o sintagmă nedreaptă, cred, deoarece, fără acest decisiv și inspirat act istoric, urmat de alte ”clipe astrale”, precum întemeierea și consolidarea Regatului României și Independența, Unirea cea Mare ar fi greu de imaginat, de realizat). Lăsând, firesc, analiza culiselor actului de la 24 ianuarie 1959 în seama istoricilor competenți, mă voi referi, ”telegrafic”, la acel Al. I. Cuza – omul. O personalitate puternică, complexă, nu o dată contradictorie. Despre aventuroasa relație a Domnitorului Unirii cu Maria Obrenovici (Catargi), despre destinele celor doi băieți ai acestora și despre nefericita Elena Doamna, voi scrie în numărul viitor. Ascensiunea. O ipoteză – controversată – susține că A.I. Cuza ar fi fost mason (ca majoritatea generației pașoptiste). Însă faptul că el ar fi prigonit ulterior masoneria – ce s-ar fi implicat, ca reacție, și în complot – pare a pune sub semnul întrebării susținerea. Cuza, un bărbat chipeș și galant, nu era mare băutor, dar fuma exagerat și bea cafele peste măsură. Aceasta, ca și nopțile pierdute la cărți, ori excesele erotice, i-au pricinuit moartea prematură. ”Cuza – scrie Dan Berindei – a fost ales pentru că…nu voise să fie ales. Plăcea femeilor și ele îi plăceau lui.”. Pasiunile l-au făcut dependent, de tânăr, de escrocul belgian Librech (fost chelner și crupier la cazinoul din Galați, care-l credita cu bani pe pârcălabul cartofor, mereu dator acolo, la jocuri). Pentru a deveni ulterior șef al Poștei și ”combinator” indispensabil în materie de codoșlâc amoros. Se pare că belgianul îl precedase – și îl va suplini ulterior, pe ascuns,– în patul focoasei Maria Obrenovici, cu care ar fi pus la cale o ”mică întreprindere de amor politic”, al cărei prim client cu dare de mână a fost (până la abdicarea sa, dar și ulterior, prin diferite hoteluri din Europa) Cuza-Vodă. La un moment dat – își amintește N. Krețulescu, premierul lui Cuza – se cam terminaseră ”fetele” curățele și disponibile erotic. Un isteț sergent de poliție a găsit una. Perfidul Librecht l-a anunțat pe Domnitor, care i-a poruncit: – S-o aduci aici îndată, parșivule…tu-te-n mumă-ta! Fata a fost adusă la Cotroceni dar, a doua zi, Cuza, care lucra cu autorul acestei rememorări, a fost anunțat că un boier – tatăl fetei – vrea să-i vorbească. ”Să intre”, a ordonat el. Boierul V era aproape complet surd și la tot ce-l întreba Cuza, repeta numai ce-l durea pe el: cerea o slujbă! Cuza s-a adresat lui Krețulescu, poruncindu-i să-i dea ”o slujbuliță mai mică”, întrucât, în noaptea precedentă, nu fusese prea mulțumit de calitățile și de prestația fetei. S-a ajuns ca, la un moment dat, scandalurile și bârfele despre destrăbălarea lui Cuza să-l facă pe mitropolitul Nifon să-l roage, diplomat, pe Domnitor…să ”o lase mai moale” (sic!) cu femeile. Răspunsul lui Cuza a fost pe măsură (semn că el avea deja probleme cu virilitatea sa supralicitată): – Ascultă, părinte, toate sunt bune, dar mai bine ar fi să faci ceva rugăciuni, căci m-au cam lăsat puterile…pricepi Sfinția-ta! Cocuța Vogoride. Fiica poetului Costache Conachi a fost cea care – în calitate de soție a caimacanului Vogoride – i-a netezit iubitului ei chipeș drumul spre tron. Întâi prin promovarea rapidă – de către soțul ei aflat cam ”sub papucul Cocuței” – de la un sublocotenent fără studii, la colonel și șef al armatei (al doilea om în stat). Apoi, prin ”scandalul scrisorilor”, care a ajutat esențial partida unionistă. De reținut: Cocuța Conachi-Vogoride era, atunci – (ea ar merita un monument, ca important factor al Unirii) – mai ”tare” ca oricare ”feministă” ori ”femeie liberă” de azi. Prinsă ”în ofsaid” de bărbat, că-i spiona corespondența anti-unionistă…Cocuța nu se scuză…nu! Ci atacă, amenințându-și dur neneticul bărbat grecotei. Cetiți: ”Nu uita că ai venit în țară sărac lipit pământului, fără altă avere decât a mea! Îți iert risipirea ce a-i făcut-o averii mele (Vogoride făcuse niscai investiții…falimentare – n.a.). Dar nu-ți iert trădarea față de țara care ar fi trebuit să devină și a dumitale. Cum nu ai azi altă avere decât a mea…aș putea, prin divorț, să te așez pe paiele sărace de pe care eu te-am ridicat!” (Tare, Cocuța, nu!?) Relația cu Kogălniceanu. A fost una cu suișuri amețitoare, dar și cu căderi…abisale. De la frecventarea împreună a bordelurilor, realizarea și recunoașterea Unirii, la demitere și trădare! Deloc șarmantul M.K. – după aprecierea Sabinei Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu: ”urât, cu un corp diform, avea, totuși, un farmec nediscutat. Același farmec îl exercita asupra femeilor. Femei care au fost cauza neliniștitei sale vieți și deselor sale nevoi de bani.” – se va lăuda, postum, într-un jurnal..cu peste 700(!) de cuceriri feminine, din toate straturile societății. Remarcabile sunt – complex de vinovăție!? – declarațiile lui M.K. la – dar, apoi și după – înmormântarea lui Cuza, la Ruginoasa, cum că nu greșelile lui Cuza l-au ”pierdut”, ci faptele lui mari. ”Cuza a făcut mari greșeli (se referea la ”proclamația către locuitorii sătești”, din 1864, ce i-a radicalizat pe conservatori -n.a. ), dar el nu va dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României.” Iată o profeție realizată, confirmată după 160 de ani, de vreme ce Vodă-Cuza a intrat de mult în memoria colectivă a neamului, ba chiar și în folclor (inclusiv prin ”ocaua” lui…o precursoare a actualului sistem de metrologie și de protecție a consumatorilor). Amănunt, moment prea puțin cunoscut: pe o stradă din Viena s-au întâlnit, întâmplător, după exilarea lui Cuza, cei doi foști prieteni și colaboratori. S-au salutat ceremonios – inclusiv prin ridicarea, politicoasă, a pălăriilor. Dar…nu și-au vorbit. S-au ignorat, reciproc. Tipic românesc, nu-i așa!?