Alexandru Ioan Cuza – Domn al românilor

„Biserica zice: «Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune!» Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr își are și excepția sa. Nu este în lumea aceasta totul deșertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare“. Acestea sunt cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu la Ruginoasa, la 29 mai 1873.
Se împlinesc 156 ani de când s-a unit Moldova cu Muntenia, realizându-se astfel visul tuturor românilor. La 5 și 24 ianuarie 1859 a fost ales domn Alexandru Ioan Cuza, care deținuse o serie de funcții administrative în aparatul de stat al Moldovei din acea vreme. Referindu-se la calitățile excepționale ale noului domn, Jacques Poumay, consulul Belgiei în Principate, afirma următoarele: „Prințul, în vârstă doar de 38 de ani, este un soldat minunat, care poartă cu grație uniforma și vorbește cu multă acuratețe italiana și franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversație și nu ascunde defel dificultățile poziției sale (…). Este un om al onoarei și plin de energie, așa cum o dovedesc cu prisosință funcțiile sale anterioare (…). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu dorește decât independența țării sale“. Din aceste informații se conturează personalitatea celui care va fi Alexandru Ioan I, a cărui alegere nu a fost un lucru întâmplător, ci rezultatul meritelor și calităților sale. A fost o personalitate complexă, și nu un ilustru necunoscut, cum au încercat unii a-l denigra.
Pentru omul Alexandru Ioan Cuza posteritatea începea atunci, sub privirile întristate ale mulțimii, ale foștilor colaboratori și ale oficialităților. Pentru domnitor, posteritatea a început la 11 februarie 1866, când se încheiau cei șapte ani de domnie. La această posteritate se referea și Vasile Alecsandri când exprima convingerea că numele marelui domn avea să rămână „neclintit pe a timpului hotare“ și că „secolii“ i se vor închina, recunoscând în taină, dincolo de înțelesul nemărginit al timpului, măreția faptelor sale.
Detronarea, exilul, aducerea prințului străin pe tronul României, vehementa campanie denigratoare n-au izbutit să știrbească simpatia populară față de Cuza. Un puternic reviriment în favoarea lui Cuza a avut loc după lovitura de la 11 februarie, când numeroși ofițeri, în frunte cu generalul Emilian Florescu, au cerut noului domn să sancționeze încălcarea jurământului de către complotiștii în uniformă. Însuși Ion Ghica, unul dintre principalii autori ai complotului recunoștea că numărul celor care îl iubeau pe Cuza crescuse și se vorbea pretutindeni de posibila revenire a acestuia în țară. Adversarii au încercat să-i nege orice merit, însă majoritatea a crezut în Alexandru Ioan Cuza, punându-l pentru totdeauna pe firmamentul sufletului lor în cântec, legendă, anecdotă, poveste.
Asemenea multor personalități istorice, Alexandru Ioan Cuza a avut parte de adulatori, dar și de detractori. În perioada imediată, de după detronare, în lipsa documentelor, complotiștii au putut lansa tot felul de acuzații la adresa acestuia. Adevărul însă, percepția publică asupra personalității și domniei lui Cuza reies din relatările presei timpului.
La moartea principelui Alexandru Ioan Cuza ziarul „Armonia“ consemna: „S-a stins un meteor de pe orizontul României. Țara, poporul care l-a iubit, a primit o lovitură de trăsnet, căci a pierdut pe acela ce singur cu fermitate de fier a știu să arate lumii că românii sunt o națiune ale cărei drepturi trebuie respectate și al cărui nume trebuie scris în cadrul statelor de pe teritoriul Europei. Cuza este scump pentru poporul român, căci în puțini ani de domnie, având agerime ca un Ludovic al XIV-lea a-și alege oameni capabili, a ținut numai la fericirea patriei sale. A știut să dea statului ceea ce se credea cu nedrept privilegiul unora a plivi din holda românească, zâzaniile fanariote ce o infectau, a arătat poporului că el este suveran, că are drepturi și nu numai datorii; și fidel tendințelor sale de a pune România pe calea destinului său, a făcut actul de eternă memorie, reînapoind poporului drepturile ce străinismul i le răpise, făcând împroprietărirea țăranilor. Resădind românismul, principele Cuza a căutat a alăpta cu toate sucurile necesare vieții sale, a-i reglementa administrația, a-i organiza armata și a pus toate silințele pentru instrucțiune, spre a răspândi lumina și a ajuta zborul României… Numele Cuza, scris între Mihai și Ștefan în ceruri, trebuie trecut generației viitoare să-l imprime în inimă ca pe un scump suvenir“.
„Gazeta de Bacău“ sublinia într-una din edițiile sale: „…răsturnat de pe tronul țării, care îi datora renașterea politică și socială, și alungat ca un proscris din mijlocul poporului pentru a cărei iubiri a căzut, prințul Alexandru Ioan I, umblând din loc în loc, a suportat în curs de șapte ani trecuți cu pacea de martir tortura durerilor morale a omului disțarat (…). Prințul Cuza a murit pe un pământ străin fără să zică un cuvânt de rău pentru acei care au ucis în persoana Sa instituțiunea Domniei naționale și elective și toate speranțele poporului român. De la 1649 până la 1859, de la Ștefan Gheorghiță până la Alexandru Ioan I nu s-a urcat pe tronul țării un spirit mai mare, mai românesc. El a întrerupt tradiția de două secole de mizerie și de umilire, el a întemeiat statul și a ridicat spiritul și încrederea țării în viitor (…). Prințul Cuza a lăsat în inima poporului monumente neșterse, El va fi regretat, suvenirea lui iubită și lacrimi calde vor uda mult timp mormântul său“.
Acum, după atâția ani și după toate informațiile cunoscute din diferite documente, am putea zice și noi lui Cuza: Dormi în pace, Măria Ta. Ți se va ierta mult, căci mult ți-ai iubit țara, mult ai iubit pe țăran, mult ai iubit întreg neamul românesc.
(Dr. Aurica Ichim)