Alegorie bicoloră

În București, în ultima după-amiază de februarie primăvara se adulmeca. Să fi fost de la vânzătorii de mărțișoare, mai puțini ca niciodată anul ăsta?! Nu, nu era o iluzie sau vreun reflex condiționat în genul celui care lasă apă în gura recruților când goarna îi cheamă la popotă. Cu izul acesta în nări, m-am amestecat în mulțimea care se cutreiera prin fața tarabelor cu mărțișoare ieftine, amintindu-mi că numai cu un an în urmă, nemulțumit de ofertă, le confecționam eu însumi. Poate și mai ieftin, dar mult mai scump!
M-a trezit brusc din reverie o… revelație. Fotbalistică! Cineva a confiscat simbolul neaoș al mărțișorului! Asta mai lipsea după “acapararea” echipamentului cosmopolitului Santa Claus, fapt surprins într-un catren acum un an și ceva! E clar, aici reflexul condiționat funcționează! Oare suporterii, rivali sau nu, au făcut asociația cu șnurulețul alb-roșu?! Dacă nu, înseamnă că problema e la mine. Poate e o impietate, dar decât să vedem lumea în gri, mai bine o vedem în două culori, oricare ar fi ele, fără să facem alergie la oricare altele. Îndreptând șarada într-o zonă și mai pregnant mucalită, am putea spune că decât să vedem lumea în gri, e preferabil s-o vedem chiar și în alb și negru, așa cum o percep “studenții” din Regie…
Noi, cei din jurul fenomenului, până și primăvara o percepem ca fiind primăvară fotbalistică. Cea care e scurtă, scurtă de tot, ca o părere. Bine că există, până acum câțiva ani uitasem cum arată. Cu puțin noroc și un strop de încredere, poate vor reapărea și verile fotbalistice, alea în trei culori care dogoreau din doi în doi ani. Sau măcar din patru în patru, ca în anii bisecți. Cum e 2008…