Mi se întâmplă uneori ca, la o postare personală pe „feisbucluc” ori o scriere în presă, să leg un dialog contradictoriu cu câte cineva. Drept care – fie telefonic, fie pe mesagerie – primesc întrebarea: ”De ce-ți pierzi timpul cu X?… Nu vezi că nu pricepe?… N-ai cu cine!…”
De regulă, cei care mă întreabă sunt oameni binevoitori, pesemne îngrijorați de ”timpul meu”, dar care – pe unii cunoscându-i binișor… – au o teribilă frică de ”expunere”: aici intrând vorbirea în public, scrierea „negru pe alb” a opiniilor și argumentelor personale; o stare pe care unii dintre ei o maschează printr-o superioară detașare.
Firește că, dacă lipsindu-se de discuțiile publice virtuale, în timpul economisit ar realiza lucruri mari, deosebite, spre propriul folos și al altora, n-aș avea ce zice… Dar!… Dar lucrul acesta rareori se întâmplă, cotidianul lor derulându-se obișnuit: adică, mereu îngrijorat, dar mascat în bine. Este contextul în care m-am simțit dator cu o explicație: cea din titlu.
Înainte de toate, o subliniere:
Prima ”bătălie” ce s-ar cuveni să fie dusă zilnic de fiecare este cea cu frica. O formă a acesteia tocmai am amintit-o: frica de expunere, de a fi văzut, frica de nu striga cineva că ”Împăratul e gol!”.
O altă ”bătălie” este cea cu îngrijorarea, trăire ce este confundată cu grija. Și, Doamne, ce diferență e între ele! La vedere fiind că omul îngrijorat de „ce va fi” – îngrijorarea fiind ”un zumzet” permanent – este neatent și nu are grijă de sine în prezent, scăpând mereu ”clipa de acum”. Așa se întâmplă multe rele, de la accidentele auto, la cele casnice și diverse alte ”blocaje”, când omul ”bate pasul pe loc”…; o realitate ce… mănâncă timpul omului îngrijorat: ”Eram dus cu gândul la,… când, să vezi!: etc…”. Și adaug că îngrijorarea, prin neurohormonii declanșați, îmbolnăvește trupul!
Și, fiindcă am ajuns la timp, sunt dator și cu răspunsul la întrebarea ”De ce-ți pierzi timpul?”; răspunsul fiind că… nu îl pierd!
Mai întâi, întrucât, trebuie să o spun: scriu ușor! Nu mă căznesc.
Mai apoi, rod al exercițiului… curajos, iată câștigul expunerii asumate: ca și vorbirea în public, scrisul – ”pe rețele”, în presă, în cărți – ordonează ideile, argumentele, obligă omul, căci ”scripta manent”. Este tot o „bătălie” și tot cu sinele, scrisul public fiind un fel de ”sală” spirituală. Neoneurogeneza așa pornește la orice vârstă!… Sala – în sensul modern consacrat – și practica altor sporturi și arte, pentru sine, completând ”rețeta”. Firește că nu putem trăi „cât dealurile”, însă a fi viu, cât o fi să fie, e minunat!
Din întrebarea de la început a mai rămas argumentul: ”Nu vezi că nu pricepe?… N-ai cu cine!…”; argument pe care mă voi strădui să îl lămuresc altcumva. Altcumva fiindcă, într-adevăr, aproape niciodată individul cu care angajez dialogul nu pricepe. Nu își schimbă opiniile și poziția. De fapt, nici nu aștept asta, întrucât argumentele raționale nu prind la o anumită categorie de adulți: cei proveniți din ”copii invizibili”; oameni ai căror părinți nu au avut ”talentul” ca, de la cele mai mici vârste, să le vorbească în mod serios, ferm, sincer, deschis, practicând cu ei dialogul matur, unde elogiul fără răsplată și dojana fără pedeapsă dețin cheia. Sunt condițiile care, la nivel cerebral, dezvoltă în prunc circuitele înțelegerii, ale responsabilității, într-un cuvânt, ale conștiinței; loc unde armonia cu sine și cu ”aproapele” – om, animal, arbore,… piatră – va fi mereu căutată. Relația părinte-copil, tocmai și pe scurt descrisă, fiind cea ce iubire.
Dacă, totuși, angajez uneori dialoguri publice – pe ”feisbucluc” sau gazetărești – cu ”cine nu pricepe” este fiindcă individul care nu pricepe reprezintă mari și vizibile categorii sociale, aflate pe scena publică, categorii care pretind și reușesc (!) să stârnească admirația și încrederea maselor de inocenți – căci aceștia există! – iar zicala ”Nu se știe de unde sare iepurele” îmi confirmă mereu, prin ricoșeu, că ”am cu cine”, însă nu cu preopinentul. Dar să fiu mai clar:
Recent, am scris despre dialogul meu virtual cu un preot ortodox – el dovedindu-se doar un agresiv arghirofil (cum, din nefericire, sunt destui!) – și am purtat un dialog cu un prezumțios fan al lui Mircea Cărtărescu, un imberb scriitor cu pretenții de ”consacrat”, care – și el, bietul – precum idolul său, face parte din categoria ”bărbățeilor de elită”: niște netrăiți hulpavi de glorie și bani, dar cu un minimalist experiențial generator de ”cauze” și care, mândri, prudenți și chirciți în turnuri de fildeș, au umplut instituțiile și organizațiile zise ”de cultură”, de la teatre și muzee, la ”direcții”, ministere și… Uniunea Scriitorilor din România; formând și făcând parte și ei din ”sistem”.
După astfel de dialoguri unde ”împăratul” se dă singur de gol, ”sare iepurele” nu o dată, mesajele pe care le primesc – fie direct pe pagină, fie telefonic, fie pe mesageria particulară – arătându-mi că nu m-am străduit degeaba. La acestea, adăugându-se redistribuirile ”pe rețele”.
Acestor cititori le mulțumesc! Recunoștința mea urmând să însemne, ca și până acum, ”alegerea bătăliilor”.
