Alegătorul de cursă lungă

Campaniile electorale îl pun pe alegătorul de cursă lungă în fața unui obstacol perfid: minciunile din propagandă și publicitate. Deși nu este scutit de ele, ci bombardat și sedus la tot pasul (căci promisiunea electorală serioasă a unor candidați este greu de despărțit de exagerările fără scrupule și acoperire ale altor candidați), alegătorul trebuie să se țină tare și să-și urmărească la fel de tenace țelul lui: impunerea candidatului inimii sale. Punct țintit, punct lovit.
Decalogul bunului alegător de cursă lungă arată cam așa:
1. Alegătorul trebuie să știe ce vrea. Adică să aibă discernământ electoral. Un candidat nu trebuie ales pentru că are reclama frumos colorată, ci pentru că este mai potrivit pentru funcția respectivă.
2. Alegătorul trebuie să creadă în valoarea votului său.
3. Alegătorul trebuie să meargă la vot în ziua alegerilor. De ce? Pentru că votul lui exprimă un drept democratic prin a cărui exercitare alegătorul intervine practic în administrarea binelui și răului din comunitatea și din viața sa.
4. Alegătorul trebuie să știe că, indiferent de cât de curată sau de murdară este o campanie, votul său tot în urnă cade. Și contează adesea decisiv.
5. Alegătorul trebuie să învețe că între publicitatea printr-un sondaj de opinie și glasul inimii sale e o distanță enormă. Cu toate astea, alegătorul nu e îndreptățit să renunțe la votul său. Tot ce are un alegător este votul. Numai candidatul nu are nimic. Așadar, alegătorul este mai bogat decât candidatul, și mai puternic.
6. Alegătorul trebuie să admită că democrația este și dreptul de a nu avea dreptate. Prin urmare, nu întotdeauna iese candidatul votat de alegător, însă cert este că un candidat fără alegătorii săi este ca o carte pe care nu o citește nimeni.
7. Alegătorul este un sportiv de performanță (performanța minții și a strategiei). Ca și candidatul. Depinde de ei dacă aleg lupta sau se predau fără luptă. Pentru asta există campania electorală și apoi ziua alegerilor.
8. Alegătorul își va descoase candidatul până în ultimul ceas. Important este ca acel candidat să demonstreze că are un proiect și resurse, deci o soluție practică pentru fiecare problemă a comunității, iar nu numai o colecție de vorbe goale. Vorbele goale nu reprezintă nimic.
9. Alegătorul trebuie să-și ocupe locul central în societate și să nu se lase intimidat de gesturile totalitare pe care le mai strecoară unii candidați prea pasionali. El trebuie să-și amintească mereu că din banii lui de alegător va fi plătit candidatul ales iar candidatul va jura să se pună în slujba comunității.
10. Alegătorul trebuie să știe că oricât ar părea de idealiste pentru România afirmațiile de la punctele anterioare, aceste „porunci” au asigurat până la ora actuală, chiar dacă uneori într-o manieră perfectibilă, succesul democrațiilor consolidate (USA, Israel și unele țări din Occident).
Acum vreo opt – nouă decenii, pe vremea lui Eugen Lovinescu, (cf. lui Alex Cistelecan în „Adrian Marino – Secta euro-românilor”), paradoxul era că, în timp ce „societatea mergea în sensul formației democrației burgheze, toate sistemele ideologice lucrau la stăvilirea acestui mers revoluționar.” Mai către noi, paradoxul societății românești e și mai trist: ideologiile pro-europene au devenit populare, numai societatea nu se mișcă. „Pe vremuri, societatea era revoluționară iar discursul – reacționar; astăzi discursul e revoluționar, dar societatea – reacționară.” (Alexandru Cistelecan, Diacritice, Colecția Actual (coordonată de Doina Jela), Ed. Curtea Veche, București, 2007)
Așadar, alegătorule, fruntea sus și nu te opri! Campania electorală este, o dată la patru ani, singurul tău moment de putere reală. Nu-l irosi. Angela FURTUNĂ
scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România
angela.furtuna@gmail.com