Fiecare blazon are o poveste, fiecare stemă are în spate o legendă care ascunde semnificații și întâmplări pe care de regulă puțini le mai știu și le pot spune mai departe. Când vezi pe o stemă trei albine de aur, gândul te duce la munca organizată și disciplină, extinse probabil la localnici. Dar dacă albinele sunt cele de pe stema comunei sucevene Mănăstirea Humorului, sensul este cu totul altul. Aici legenda spune că demult, departe în istorie, albinele au salvat inima satului – mănăstirea – de pârjolul cazacilor.
Semnele vremurilor trecute sunt prezente în oameni, în arborii seculari și în casele vechi
Blazonul comunei Mănăstirea Humorului condensează istoria de cel puțin 600 de ani a acestor meleaguri: în centrul unui scut albastru tronează un semn lapidar, roșu, flancat de trei albine de aur – de una pe dreapta și de două pe stânga. Deasupra scutului este o coroană murală cu un turn de argint. Osul semnifică strămoșii, albinele amintesc de momentul în care acestea au salvat așezarea de un incendiu pus de cazaci, iar crucea vorbește de adâncul spirit religios care îi caracterizează pe localnici. Turnul arată stabilitatea și dorința de înălțare a celor de aici.
La Mănăstirea Humorului istoria și poveștile se împletesc cu viața de zi cu zi. Dacă te oprești la oricare dintre casele vechi de lemn nu se poate să nu găsești un bătrân care să aibă tot timpul din lume ca să-ți istorisească despre oameni, copaci și ziduri.
Cu Vasile Buburuzan stăm de vorbă în fața casei bătrânești, care trece de suta de ani. A fost a mamei lui, care a trăit până la 103 ani și pe care a serbat-o toată comuna, cu mare fast. Vasile Buburuzan are 72 de ani, este mai tânăr decât teiul de la poartă, care „atinge suta”. „Este de pe vremea directorului de școală Cîrdei. El a plantat copaci în sat. La stejarul din parc a fost îngropată o sticlă cu un mesaj, atunci când l-au plantat”, ne spune el.
Copacii au păstrat, la fel ca și oamenii și casele lor, semnele vremurilor trecute. „În al Doilea Război Mondial, după turn (n.r. – Turnul lui Vasile Lupu) era bucătăria comandamentului nemțesc, la Mihalache Corlățean și la Boca Octavian. Rușii au bătut cu Katiușele de pe linia ferată de la Todirești și primul proiectil a nimerit în stejar. Uite acolo, se vede cum l-au sfârtecat. Apoi a ieșit copchiliț (n.r. – ramură nouă) din el. La noi era o șură mare, în care erau doi cai grei Pinzgau, ai nemților. Al doilea proiectil a retezat un frasin. A pălit în el și l-o retezat. Schijele au omorât amândoi caii, dar nu i-o aruncat, i-o băgat în bucătăria nemțească. Al treilea proiectil a nimerit în turn, în contrafortul din spate. Altul în colțul casei lui Mihalache Corlățean. Pe urmă toate proiectilele au ajuns în râpă la Manio. O umplut râpa de proiectile”, ne povestește nea Vasile, arătându-ne locurile.
Apoi ne conduce în casa păstrată ca pe vremea copilăriei lui. Construită „din lemn de brad tăiat la lună nouă”, casa este un veritabil minimuzeu. Cămăși vechi de 150-200 de ani, cusute cu migală cu motive tradiționale, sau ii abia ieșite din mâinile pricepute ale cusătoreselor din sat, catrințe, sumane și năframe, lăzi de zestre, icoane vechi și podoabe pot fi admirate sau cumpărate de cei pe care pașii îi duc pe aceste meleaguri.
„Ne invadează chinezăriile, cine mai cumpără cămăși sau papuci făcuți de mână?”
Ne întoarcem pe banca din fața casei și o cunoaștem pe Vera Andronic. Din cusut și tricotat suplimentează lunar venitul modest al familiei. Vera coase de la 12 ani: „un cămeșoi care se poartă la lucru”. I-au ieșit din mână sute de cămăși, ciorapi și căciuli. Bate târgurile din țară, ba și peste hotare, îndeosebi pe unde sunt comunități de români, care cumpără cu drag ceva care să le amintească de acasă. Nici boala n-o domolește. Ne spune că de curând a fost „operată de fiere”, dar asta n-o face să stea acasă.
Ca nu cumva să avem vreun dubiu asupra vorbelor ei, scoate din geanta mare piatra pe care i-au extras-o doctorii din vezica biliară și ne-o arată despăturind cu grijă celofanul în care o ține împachetată. „Mi-o fost drag de cusut și de croșetat. Fac căciuli, ciorapi, cămăși de femei și bărbați. Înainte se mai vindea, acum tare greu, dar ce să fac, să stau degeaba? Am fost și în Germania, în Ulm, am vândut la români. Merg la toate târgurile. Ne convine că nu plătim trenul, că tata e veteran de război. Unii ne dau cazare și mâncare, alții nu, dar tot mă duc”, afirmă femeia cu hotărâre.
Vera este una dintre puținele cusătorese care au mai rămas în Mănăstirea Humorului. Meseria se pierde și ne explică de ce chiar una dintre gospodinele care vând obiecte tradiționale la tarabele din fața casei lui moș Vasile Buburuzan. Pe de o parte, spune ea, costurile de producție sunt ridicate – „costă 10 milioane de lei (n.r. vechi) de cusut o cămașă, fără material”, iar pe de altă parte, concurența mărfurilor ieftine, de serie și scăderea interesului localnicilor pentru păstrarea tradițiilor populare: „Ne invadează chinezăriile, cine mai cumpără cămăși sau papuci făcuți de mână? Doar turiștii, în sezon. În câțiva ani nici nu o să mai aibă cine să mai coasă. Mai sunt vreo trei femei în sat care știu și au 50-70 de ani. Astea tinere lucrează la baruri, la pensiuni, se duc la căpșuni, nu vrea nici una să coase. Uitați-vă și voi, pentru cine să coși? Parcarea e goală, nu-i nici un turist”.
Astăzi, în comună încă mai poți găsi cusătorese, țesătoare, opincari și pictori de icoane care își vând munca la tarabele din parcarea de lângă mănăstire. La Pleșa, un sat mai izolat al comunei, locuit exclusiv de poloni, mai sunt încă renumiții meșteri dogari. Dar mâine?
Viața comunei gravitează în jurul Mănăstirii Humor
Indiferent dacă sunt români sau poloni, ortodocși sau catolici, dacă trăiesc în centrul comunei sau în celelalte două sate componente, cei peste 3.500 de localnici sunt ancorați cu mii de fire invizibile de Mănăstirea Humor. Și asta pentru că de lăcașul de cult se leagă prima atestare documentară a comunității, acum 600 de ani, la 13 aprilie 1415. Pe la începutul secolului al XV-lea, în perioada domniei lui Alexandru cel Bun, „panul Ivan vornicul care era la Humor” a înălțat o biserică de piatră pe malul unui pârâiaș, în apropiere de confluența acestuia cu Humorul. Aici exista un schit de călugări care avea anterior o biserică de lemn. În cursul secolului al XV-lea, în jurul bisericii noi s-a dezvoltat un așezământ monahal cunoscut ca Mănăstirea Humor.
Printr-un uric din 13 aprilie 1415, domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit „mănăstirii panului Ivan vornic (…) care este la Humor” moșia Pârteștenilor care cuprindea Solonețul (actualul sat Pârteștii de Sus), adică „un sat la obârșia Solonțului, unde au fost Tatomir și Pârtea”, și Pârteștii de Jos, adică „seliștea Dioniș”. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, biserica zidită de vornicul Ivan s-a prăbușit din cauze necunoscute. Ruinele vechii mănăstiri se pot vedea și astăzi, la vreo 500 m de actuala biserică.
În anul 1530, aproape de ruinele vechii biserici, marele logofăt Toader Bubuiog a început construirea unei noi biserici de piatră. În 1535, ctitorul a adus o echipă de meșteri zugravi care să picteze noua biserică. Printre ei, și Toma din Suceava, care se intitula „zugrav de biserici și curtean al Măriei sale Petru, voevodul Moldovei”. Potrivit obiceiului, ctitorul a clădit odată cu biserica și chilii pentru călugări și ziduri înconjurătoare.
Turnul lui Vasile Lupu a fost pavăză mănăstirii
În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu a înconjurat ctitoria logofătului Toader Bubuiog cu ziduri durabile de piatră și a construit un turn masiv, cu un plan pătrat cu latura de 8 m, un parter și trei etaje. Încăperile au bolți semicilindrice așezate alternativ pe direcții opuse: nord-sud, vest-est, nord-sud și vest-est. În încăperea de la parter se intră pe o ușă dispusă pe latura de sud. La primul etaj se ajunge de pe o scară exterioară cu trepte de lemn, susținute de console încadrate în zidărie. Scara se află pe latura de est și duce către o intrare aflată tot pe latura sudică. De la primul etaj se urcă la etajele superioare pe scări cu trepte de piatră înguste, cuprinse în grosimea zidăriei. Încăperile de la etaj sunt luminate prin ferestre mici cu cadre de piatră. La ultimul etaj se află un balcon de lemn așezat pe grinzi puternice, sprijinite pe console de lemn. Acoperișul turnului este înalt și în patru ape, cu o rupere în pantă foarte pronunțată. El are învelitoare din șiță și se prelungește peste galeriile balconului.
Turnul avea un rol defensiv, în încăperile de la etaj putându-se refugia apărătorii mănăstirii, împreună cu odoarele de preț ale lăcașului. Scara care ducea la etaj putea fi distrusă pentru a-i împiedica pe invadatori să pătrundă în acele încăperi.
În anul 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițki au jefuit și incendiat lăcașul de cult, dar n-au reușit să-l distrugă pentru că roiurile de albine de la stupii mănăstirești și ai localnicilor, înfuriate de fum, i-au atacat și i-au pus pe fugă pe năvălitori. Așa au ajuns albinele peste sute de ani să fie pictate cu aur pe blazonul comunei.
Din 1775, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, localitatea Mănăstirea Humorului a făcut parte din Ducatul Bucovinei, guvernat de austrieci. Autoritățile habsburgice au desființat Mănăstirea Humor, trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților „sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri”. După desființarea mănăstirii, chiliile s-au ruinat aproape complet. Biserica a fost transformată în biserică parohială. În clădirile din fostul ansamblu monahal a funcționat o școală pentru copiii localnicilor, iar din 1850 acestea au fost folosite ca depozit pentru materialele autorităților austriece. După Unirea Bucovinei cu România, în 1918, biserica fostei Mănăstiri Humor a continuat să funcționeze ca biserică de parohie, iar datorită frumuseții a fost integrată circuitului turistic.
În anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea, s-au efectuat importante lucrări de restaurare a ansamblului Mănăstirii Humor. Ansamblul pictural din pronaos și gropniță au fost restaurate în anii 1971-1972 cu sprijinul financiar și de specialitate al UNESCO. Cu acest prilej, s-a refăcut acoperișul bisericii prin lărgirea streșinilor pentru a proteja picturile exterioare, s-a restaurat turnul construit de Vasile Lupu, prin refacerea zidurilor și bolților prăbușite, înlocuirea pardoselilor de piatră, s-au consolidat scările și s-au reconstituit balconul de lemn și acoperișul, astfel că astăzi turnul cu trei niveluri este punct de belvedere, asigurându-se de aici o panoramă splendidă asupra întregii zone.
Biserica mănăstirii a fost inclusă în patrimoniul UNESCO
Ca așezământ monahal, Mănăstirea Humor a fost reactivată în 1991. În prezent, aici sunt zece maici care își împart timpul între îndatoririle bisericești și lucrul în atelierele de pictură și de croitorie pentru veșmintele preoțești, obștea fiind condusă de către stareța Parascheva Sorohan. Din anul 1993, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Humor, împreună cu bisericile Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, Sf. Ioan cel Nou Suceava și Voroneț, a fost inclusă de UNESCO pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul bisericilor pictate din nordul Moldovei.
Ansamblul monahal cuprinde Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Gheorghe” – construită în 1530, ruinele caselor mănăstirești – datând din sec. XVI-XVIII, Turnul clopotniță – din sec. XIX și Turnul lui Vasile Lupu – construit în 1641. Domnitorii secolului al XV-lea au înzestrat mănăstirea cu obiecte prețioase și manuscrise. Dintre manuscrise, se mai păstrează și astăzi Tetraevangheliarul de la Humor, dăruit mănăstirii în anul 1473 de Ștefan cel Mare. În prezent, Tetraevangheliarul este păstrat în muzeul Mănăstirii Putna. Pe una din filele acestei cărți religioase se află o miniatură de o rară frumusețe care o înfățișează pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus. În partea de jos a miniaturii este pictat Ștefan cel Mare, în genunchi, oferindu-i Tetraevangheliarul Fecioarei Maria. Maicile de la mănăstire spun că acesta ar fi „adevăratul și autenticul portret al marelui Ștefan”.
Roșul de Humor, la fel de impresionant ca albastrul de Voroneț
În patrimoniul Mănăstirii Humor se află mai multe obiecte cu valoare documentară și artistică, printre care sunt de menționat catapeteasma sculptată artistic și aurită, un jilț domnesc din lemn, datând din secolul al XVI-lea, care are pe montanții spetezei câte un cap de bour, un analoghion pe care se află inscripția „L-au făcut Toma Fântânaru și soția sa Boghina la anul 7053 luna septembrie” (1545), o cruce mică de lemn, cu o inscripție în care se arată că a fost confecționată în anul 1623, și șase icoane de dimensiuni mari, pictate în secolele XV-XVI. În două este reprezentat Iisus Hristos, în două Fecioara Maria, în una Adormirea Maicii Domnului și alta îl reprezintă pe Sfântul Arhanghel Mihail.
De mare valoare este și pictura în frescă a bisericii Mănăstirii Humor. Pictată atât în interior, cât și în exterior, la fel ca și bisericile Voroneț, Moldovița, Arbore și Sucevița, ceea ce are în plus Mănăstirea Humor este unitatea de tonalitate cromatică, datorată predominanței diferitelor nuanțe de roșu cărămiziu, culoare specifică acestei biserici. De asemenea, are mai multe tablouri votive. Pe peretele vestic al naosului este zugrăvit domnitorul Petru Rareș împreună cu familia sa, în încăperea mormintelor, deasupra nișei unde a fost înmormântat logofătul Toader Bubuiog, este reprezentat ctitorul bisericii oferind biserica Mântuitorului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, iar pe peretele nordic al aceleiași încăperi este pictată Anastasia, soția ctitorului, îngenuncheată în fața Maicii Domnului. În colțul de sud-est al pronaosului se află un alt tablou în care sunt reprezentați hatmanul și pârcălabul Daniil de Suceava și soția sa, Teodosia, în fața tronului domnesc pe care stă Fecioara cu Pruncul.
Un primar atipic pentru o comună plină de comori
Comuna Mănăstirea Humorului este dependentă în proporție destul de mare de turism, pensiunile de aici înregistrând un grad de ocupare de sută la sută numai de Paște, Crăciun, Revelion și la Sfânta Maria.
Situată la 5-6 km de Gura Humorului, comuna este ideală pentru cei care vor să regăsească tradiția la ea acasă, la numai doi pași de oraș. Principala activitate economică este agroturismul, care aduce la bugetul local între 7 și 10 la sută din venituri. Oficial, există doar 27 de pensiuni înregistrate, clasificate între două și patru margarete, dar în realitate turiștii sunt bine primiți la orice gospodărie mai acătării. Și nu sunt deloc puține, în cele trei sate care alcătuiesc comuna – Mănăstirea Humorului, Poiana Micului și Pleșa, fiecare cu farmecul lui.
Ghid în comuna Mănăstirea Humorului ne-a fost primarul profesor Constantin Moldovan. Este la al doilea mandat de primar, iar în 2012 a ales să candideze independent, la concurență cu coaliții politice puternice. Le-a învins fără să-și facă o zi campanie electorală. „N-am dat șpagă, n-am dat de băut, n-am pus afișe”, ne-a spus. A candidat direct de la școală, din postura de profesor de istorie care a avut elevi olimpici. De poet publicat în reviste literare și cu premii naționale importante. De inițiator al parteneriatului cu Primăria Gura Humorului în organizarea Festivalului Internațional Humor la Gura Humorului, pentru secțiunea de literatură umoristică, dar și de sportiv pasionat de tenis, fotbal și violei, și de iubitor și promotor al culturii și tradițiilor populare. În primul mandat, a finalizat un proiect început de predecesorul lui – rețeaua de canalizare în valoare de 1 milion de euro, achitată din fonduri europene. Un alt proiect pe care l-a pus în practică, tot de un milion de euro, a însemnat betonarea a opt km de drumuri forestiere și apărări de maluri, apoi a obținut bani de la Guvern pentru construirea unui pod și a 14 podețe, pentru modernizarea și extinderea școlii, modernizarea parcării de la mănăstire și pentru reabilitarea și modernizarea drumurilor afectate de inundații. În al doilea mandat, a finalizat proiectul înființării centrului de informare turistică, necesar în orice comunitate care vrea să dezvolte acest segment și începe reabilitarea sediului primăriei și al căminului cultural. Un primar care își respectă mandatul, într-o comună care merită văzută și revăzută.
