Alarmă! Etna!

S-a trezit Etna! Vulcanologii vorbesc despre „erupții neobișnuit de feroce și de explozive”. Coloana de flăcări și fum se zărește din toate colțurile Siciliei, cenușa ajunge până la 50 de kilometri de crater, recoltele de citrice din câmpia Gioia-Rosano sunt distruse, Aeroportul Catania a fost închis, iar volumul de gaze eliberate atinge o cifră record, în temeiul căreia se apreciază că-i cea mai mare erupție din ultimii 20 de ani.
La începutul lui noiembrie, m-am aflat taman pe Etna. Vulcanul, adevărat uriaș adormit, nu dădea nici un semn neliniștitor. Este singurul munte din Europa căruia nu i se poate preciza înălțimea: erupțiile fie că adaugă, fie că rup zeci de metri din secțiunea de vârf, așa că rămâne mai degrabă convențională cifra de 3.340 de metri, săptămâna asta, cu siguranță modificată. Se spune că în ultimii 2.500 de ani vulcanul Etna, zguduit de peste 500 de erupții, a ucis mai bine de un milion de oameni. Am văzut, la Messina, o expoziție de fotografii înfățișând dezastrul din 1908. Nu lava, ci cutremurul pornit din măruntaiele Etnei a distrus orașul. Spectaculoasa (azi) Corso Victor Emanuel, ori Piața Purgatorio, ajunsese să semene, în 1908, cu Berlinul bombardat în 1945. Toamna asta, Messina a avut parte și de o inundație catastrofală (iar s-a întâmplat să fiu pe-acolo – ce ziceți de asta?), cu 35 de morți, străzi complet acoperite de mâlul năboit de pe versanți, drept pentru care lințoliul de cenușă așternut acum peste „Orașul artelor” nu mai sperie pe nimeni. (Apropo de „Citta d’Arte”: Messina a ținut să adauge zestrei de monumente străvechi și o creație sculpturală modernă, drept pentru care, să vezi și să nu crezi, un oarecare Giorgione a așezat pe soclu… trei module din Columna infinitului, evident, fără să menționeze nicăieri numele lui Brâncuși…)
Revenind la năbădăiosul Etna, care, acum, se zburlește și… electric, trimițând pe ecranul cerului spectaculoase și terifiante fulgere vulcanice: muntele acceptă năvala turiștilor, dar numai până la așa-numita „parcare Etna nord”, de unde mai îngăduie parcurgerea unei porțiuni în pantă accentuată cu telefericul și atât. Mai departe, către crater (de fapt, cratere, că-s mai multe și nu se știe cui îi vine rândul să scuipe foc) poți s-o iei pe jos, de capul tău, asumându-ți întreaga răspundere – cam un ceas de mers vioi. N-am făcut-o pentru simplu motiv că ploua. Și nu știu dacă de ploaie era vorba; mai degrabă aș zice că, intrați în norul-cunună din jurul vulcanului, trebuia să viețuim într-un soi de ceață udă prin care se vedea doar la doi-trei metri și care, repede, ne-a udat până la piele. Deci, eram pe Etna și nu se vedea… Etna. Voiam lavă clocotindă, flăcări, fum – nimic! În jur, peisaj selenar: troiene înalte de lavă solidificată (urât e pământul pe dinăuntru!) expulzate la erupția din 2013. Nici o frunză, nici un fir de iarbă. Până sus, am avut parte de o formidabilă drumeție printre flori (buganvilla, bauhinia, antigonon, cassia, cu flori și boboci în noiembrie!) și păduri puhave de castani comestibili: cenușa vulcanică le priește, crengile sunt încărcate de rod. Serpentine în ac de păr și-n unghiuri atât de închise, încât îți zici că niciodată autocarul n-o să încapă în zgârcitul arc de cerc. Sate cochete (Zafferano Etnea este cel mai spectaculos ghemuit printre șerpuirile străzii, cotloanele muntelui și barajele antilavă) nutrite din prea plinul industriei turismului te invită cu tot felul de produse ale locului, pe care, de altfel, le găsești cu jumătate de preț la poala muntelui. Am numărat, pe platoul Etna nord, peste 30 de mici magazine ce vând toată gama de brice, ace și carice, unul mai puțin folositor decât altul, dar toate apte să țină locul de ștampilă pe delegație: „am fost pe Etna”. Ei bine, am fost. Și ce am văzut? Nici vârful muntelui, din pricina norului, ploii și ceții, nici fum izvorând din cratere, fiindcă vulcanul era în repaos. Acum, când a început să se reverse, au șters-o imediat la vale toți turiștii care, ca și mine, voiau senzații tari. Cum o dai, bine nu-i! Am avut, totuși, parte de ceva emoții, flăcări și spaimă: după o coborâre pe verticala a doi kilometri, frânele autocarului au luat foc și lăsăm în urmă o trâmbă de fum ca la Cap Canaveral. Firește, femeile au început să țipe, țâșnind afară din mașină. Imperturbabil, șoferul scoate, din compartimentul de bagaje, ditamai canistra cu apă (semn de prevedere; cu siguranță, i se mai întâmplase), o toarnă peste ferodourile înroșite și asta a fost tot. Am urcat pe Etna ca să vedem flăcări și fum… țâșnind din roțile autocarului!