Ajungeee!!

Gata, ajunge! Ajungeee!! Ne-am potcovit cu Daum, ne-am potcovit. Dar nu neamțul e perja stricată care împute fotbalul nostru, ci românașul Burleanu. Posedă un dar de strașnică utilitate în democrațiile veacului XXI: e bun de gură. Din stirpea uteciștilor cu ștaif și maniere, ar fi un excelent ministru al relației cu Parlamentul bicameral din Trinidad Tobago, unde senatorii (numiți de președinte) și deputații (desemnați tot de președinte) își împart pasiunile între cricket și fotbal. Unde-s rivalități e cel mai prielnic mediu de aranjat voturi – iar la mișculații de culise Burleanu e mare maestru. Nu s-o fi pricepând la cricket? Nu contează, ce, la fotbal de unde și de când se pricepe? Și-n lumea sportului voturile se negociază. Adică, se cumpără. Inclusiv cu un bax de bere – rușine acelor pămpălăi din Adunarea generală a FRF care s-au lăsat momiți de argumentul bericilor trimise la cameră! De Daum, pur și simplu mi-e milă. E un biet bătrânel cu expresie de câine bătut și privire de cerșetor amendat de Poliția locală. A găsit o generoasă țâțâ din care suge clefăind și declară că „poate rezista presiunii”. Chestia cu „rezist” o știm. Se aliniază altui poncif de adormit Mitzura ce a făcut epocă în fotbalul românesc: „mergem înainte!” La plăcinte poate, la performanță, mai va. Deocamdată, defilăm în pas vioi către un „înainte” sinucigaș: niciodată în ultimii ani n-am coborât atât de jos, n-am fost atât de penibili, neaveniți și jalnici în fotbalul european ca-n epoca Burleanu-Daum! Se vede de la Turtucaia, numai neamțul, nu și nu! Ne hrănește cu formidabile cugetări gen Gâgă („să marchezi e ceea ce face diferența” – i-auzi mare noutate!) și „e bine că echipa nu a cedat”. În fața cui să cedeze, Vater Daum, că nu ne înfruntam cu Brazilia, ci cu Naționala unei țări cu nici trei milioane de locuitori, care a jucat primul ei meci internațional abia în 1992! De cedat, Daum nu cedează nici în chestiunea (ne)convocării lui Alibec. Trimiți în teren o fantomă oltenească (Ivan) și nici la rezerva rezervelor nu-l incluzi pe cel mai în formă fotbalist al momentului, asta se trage dintr-o tipică încăpățânare teutonă asemănătoare cu aceea ce a dus la nimicirea armiei lui Paulus la Stalingrad! Ca persoană, nu-l agreez pe Alibec: mi se pare un fante râzgâiat de cartier, cu evidente carențe educaționale și culturale, prea puțin capabil să se exteriorizeze altfel decât prin draga și generala exprimare fotbalistică „în p…a mea” (a trântit-o, după meci, în văzul și auzul camerelor de luat vederi, și Maxim – bravos, băieți!). Dar n-am pretenție să-mi citeze Alibec din Shakespeare: pentru ceea ce vrem de la el este destul să dribleze, să paseze și să trăsnească la poartă așa precum bine știe s-o facă. Îl ții pe tușă și aduci în teren un Ad, Popa de mult expirat și un Stanciu de care păcălitul Anderlecht nu mai știe cum să scape! Că Daum nu vrea să demisioneze, e de înțeles: câinele nu pleacă de la măcelărie. Îl înțeleg, aici, și pe Burleanu: concedierea lui Daum ce ne-ar aduce? O gaură de un milion de dolari în bugetul Federației (clauza de reziliere) și-atât, alt antrenor nu mai are cum izbuti să insinueze România în campionatul european, șansele-s de mult țăndări. O atare operație, oricât de reușită, lasă pacientul tot mort. Sau, cel mult în stare stabilă – adică, țeapăn. La cum jucăm acum, fără nici o idee, fără a lega mai mult de trei pase la mijloc și cu centrarea oarbă drept unică soluție „strategică”, nici n-am avea ce căuta într-o confruntare europeană la vârful vârfurilor. Din păcate (scriu cu o zi înaintea jocului) un posibil meci nul cu muntenegrenii (țară cu 600.000 de locuitori, mai puțin decât numără județul Iași – ăștia de unde or fi având „bază de selecție” și noi nu?) ne-ar muia din nou inimile și l-am păsui iarăși pe cioclul Burleanu – sper că nu și pe Daum, care-i înghesuit de mult în lada de gunoi a istoriei fotbalului românesc. Pour la bonne bouche, citez și ultima enormitate rotunjită de Daum după meciul idiot cu Armenia: „trebuie să felicit băieții pentru cum s-au luptat și este un semn bun că suntem în creștere”. În creștere? Ptiu! Ăsta-i chiorul chiorilor!
Oameni buni, gata, ajungeee!!