Perioada dintre Crăciun și Sfântul Ioan este cea mai densă în sărbători, astfel că, după un post de șase săptămâni, lumea are suficient timp să se veselească. Bucuria cea mai mare a celor mici, precum și a tinerilor este de a merge acum cu uratul, cu semănatul și cu sorcova. Tot satul petrecea, având grijă să treacă în noul an cu bine.
„Mâine anul se înnoiește, Plugușorul se pornește și începe a ura,/ Pe la case a colinda./ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are…“, spune cea mai des întâlnită urătură a românilor, cea a Plugușorului. După colindele de Crăciun, în această perioadă se merge cu uratul, cu semănatul și cu sorcova.
Astfel, „toată suflarea satelor, de la țânci până la moșnegi, avea partea ei de petreceri și bucurii. Pe vremuri se ura din seara zilei de 30 decembrie, iar cei mai mici, până în 12 ani, porneau cu plugușorul imediat după ce soarele apunea, adeseori în cete de trei-șase copchilani. Treceau, mai întâi, pe la biserică, până spre miezul nopții urând din casă în casă. Trebuie spus că fetițele nu aveau voie să ure, să meargă cu uratul. Băieții, numiți colindători sau plugărași, aveau obligatoriu asupra lor un clopoțel sau o talancă, iar buhaiul, numit și «plugul cel mare», făcea parte din apanajul flăcăilor și al oamenilor maturi, aceștia urând, de obicei, după miezul nopții“, a precizat Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. „În unele locuri se mai întâmpla că flăcăii aveau uneori chiar un plug adevărat, cu acesta făcându-se că trag o brazdă în ogrăzile celor pe care îi urau“, a mai spus Marcel Lutic.
Urăturile din noaptea Anului Nou aveau în vedere îmbelșugarea și prosperitatea în anul care urmează, astfel că despre oamenii la care nu ura nimeni se spunea că nu mai ajung până la anul viitor.
În ceea ce privește darurile tradiționale oferite urătorilor, „cele mai întâlnite erau colacii, merele, perele, nucile, mai puțin banii, căci despre oamenii care dădeau bani la Anul Nou se credea că vor da tot anul și nicicând nu vor mai primi înapoi!“, a remarcat Marcel Lutic. În ajunul Anului Nou, unii dintre gospodari își făceau „călindare“ de ceapă cu sare din care puteau afla cum urma să fie vremea în anul viitor. Se mai spunea că oamenii buni la suflet puteau să vadă în noaptea de Anul Nou cum se deschid cerurile și puteau să își pună o dorință. De asemenea, un obicei generalizat era de a nu dormi în această noapte, pentru că altfel, s-ar fi dormit tot anul.
„Ia pocniți din bice, mai…“
Zgomotul și hărmălaia din preajma Anului Nou sunt cunoscute de toată lumea încă din cele mai vechi timpuri. Pe vremuri se considera că în timpul Crăciunului, la Moșii de Crăciun, coborau pe pământ sufletele strămoșilor, acestea trăgând, îndeobște, în preajma locurilor unde au viețuit cât au fost vii. Se spune că odată cu aceste suflete, de regulă, pline de bune intenții, din moment ce protejau ogoarele, neamurile și gospodăria, ar coborî pe pământ și o sumedenie de duhuri rele.
Astfel, în ajunul Anului Nou, unele duhuri se țineau de rele, iar oamenii din vechime își luau măsuri de apărare, a menționat Marcel Lutic. „În acest sens, s-a imaginat un întreg arsenal de metode prin care oamenii să scape de aceste duhuri. Erau confecționate măști cât mai hidoase și se făcea o larmă asurzitoare. Gălăgia era produsă de țipete, urlete, împușcături, bice, fiarele plugului, toate aceste acțiuni atingând punctul culminant spre miezul nopții de 31 decembrie“, a spus Marcel Lutic.
După această hărmălaie se aprindea o lumină, fapt simbolic care semnifica faptul că timpul și spațiul s-au eliberat de duhurile malefice și Anul Nou își poate „intra“ în drepturi.
Sorcova și Semănatul
Pe vremuri, prima zi a Anului Nou, cea a Sfântului Vasile, mai era numită și Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului.
Prima zi a anului era marcată prin două practici, ambele ilustrate de copii până în 12 ani sau de cei nevoiași. Astfel, în fiecare sat apăreau grupuri care mergeau cu Semănatul și Sorcovitul la care puteau să participe și fetele.
Semănatul se făcea cu semințe de grâu, secară, orez, ovăz, dar și cu porumb și cânepă, aceste semințe fiind păstrate într-o trăistuță sau într-o mănușă de lână.
„Fetele mari își pregăteau casa cu sârg spre a primi semănătorii, trecerea acestora pe la casele lor dându-le speranțe de măritiș. De altfel, toți cei semănați erau bucuroși, crezând astfel că anul care începea acum va fi mai mănos cu cât au fost mai mulți semănători pe la casele lor“, a menționat Marcel Lutic.
Sorcova era o rămurică sau o nuia verde de măr, păr sau trandafir. „Pe vremuri, femeile aveau grijă să pună în dimineața Sfântului Andrei niște rămurele într-un vas cu apă, schimbând apa în fiecare zi. Dacă aceste rămurele înfloreau până la Anul Nou erau socotite aducătoare de noroc pentru casa respectivă. Sorcovitul începea dis-de-dimineață, iar copiii intrau chiar și peste cei care nu apucaseră să se dea jos din pat, atingându-i ușor, de 40 de ori, cu sorcova: «Sorcova vesela/ Peste vară,/ Primăvară/ Să trăiți,/ Să-nfloriți/ Ca merii, ca perii/ În mijlocul verii…» erau versurile care se spun din moși-strămoși, până în ziua de azi. Pe vremuri, răsplata pentru cei care sorcoveau era deosebită de a semănătorilor, constând în fuioare, faguri de miere și turte“, a menționat etnograful Marcel Lutic.
Zilele dintre Crăciun și Bobotează erau numite în tradiția populară și Hârța, aceste zile fiind considerate sărbători. Toate aceste zile erau ținute pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească sau să aibă parte de alte rele.
„Hârța“ este un cuvânt foarte apropiat fonetic de „harți“ care apare de obicei în calendarul creștin-ortodox și semnifică dezlegarea pe care o acordă Biserica la mâncarea de dulce, miercuri și vineri. După postul de șase săptămâni dinaintea Crăciunului, oamenii au voie în timpul acestor zile să mănânce de dulce cât poftesc, inclusiv miercurea și vinerea, acest fapt fiind acceptat până pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei.
Sorcova
Sorcova,
Vesela,
Să trăiți,
Să-mbătrâniți,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fieru’,
Iute ca oțelu’,
La anu și la mulți ani!
(sursa: Ziarul Lumina)
