Să tot fie săptămâni două la număr, de când am primit un mandat poștal care mă înștiința că, la vamă, sunt așteptat de un colet venit de prin străinătățuri. Nu va mai spun ce greu am adormit în acea noapte, așteptând să vină zorile și ghicind continuu conținutul pachetului. Socoteam că înăuntru mă așteaptă vreo năzdrăvănie de ultimă oră a tehnicii mondiale, vreun aparat pentru visat frumos, de exemplu. Ba gândul meu cutezător îmi ducea speranța până la o motocicletă „Honda” sau, mai sus, până la un autoturism delicat, din ăla mic și vivac. Astfel încât, dimineață la prima oră, mi-am irigat fața cu apă rece și am sărit într-o birjă de taxi, cerându-i birjarului să mă repeadă la vamă. Acolo unde am și intrat, cu pieptul înainte și cu fruntea sus, așa cum se cuvine unei personalități care tocmai a primit un colet din lumea civilizată. Aveam un aer superior, ușor infatuat, și doar un trandafir la butonieră îmi lipsea, pentru a mă ilustra impecabil. Oricum însă, lumea din încăpere mă privea cu tot respectul, ca și când aș fi purtat la butonieră nu un trandafir, ci un buchet din ăla uriaș, cum doar starletele primesc, din când în când.
După o așteptare pe care am savurat-o cu pipeta, s-a arătat și pachetul meu, adus de un funcționar astmatic. În prima clipă, am crezut că sunt victima unei confuzii, căci pachetul, în loc să plesnească de rotunde promisiuni, era de fapt o cutiuță amărâtă, cântărind câteva neînsemnate sute de grame. Cu mâinile tremurând de frustrare, am rupt pe loc legăturile cutiuței, scoțându-i conținutul la iveală: un stilou, ce-i drept superb, expediat de un amic, aciuat și căpătuit prin Olanda. Simbolic gest, dar ce să fac cu un stilou scump, când eu scriu cu pixuri de 50 de bani bucata?!
Când am ieșit din clădirea vămii, aveam pe moacă cel mai strâmb zâmbet din lume. Până și picioarele păreau să se dezică de mine, împletindu-mi-se într-un mod care mă ilustra lamentabil. Din mers, am aruncat o privire urâtă spre prețul stiloului: costase aproape 1000 de euro. M-am sprijinit de un felinar, ca să nu mă preling într-o gaură de canal, ceea ce n-ar fi fost mare pierdere.
Uf, la naiba! Cu banii ăștia, îmi puteam plăti întreținerea apartamentului pe un an și jumătate.
