Agnetul și miridele în cadrul Sfintei Liturghii (I)

Biserica Ortodoxă a crezut și a învățat totdeauna că, din pâinile așezate pe Sfântul Disc, numai agnetul se preface în timpul epiclezei, în Trupul Mântuitorului. În contrast cu această învățătură, Biserica Romano-Catolică învață că toate părticelele de pâine, așezate pe Sfântul Disc, se prefac în Trupul lui Iisus Hristos. Între cele două Biserici există, deci, o deosebire mare pe tema prefacerii darurilor pe Sfântul Disc în Trupul Mântuitorului Hristos.
În centrul Cultului divin creștin stă Sfânta Liturghie, iar în centrul acesteia stă Sfânta Jertfă, stă Sfânta Euharistie. Instituirea acestei Taine s-a făcut, după cum se știe, de către Hristos, cu prilejul Cinei din preajma Sfintelor Patimi. La Cina cea de Taina Mântuitorul a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…”. Apoi a luat paharul, a mulțumit și l-a dat Apostolilor, zicând: „Beți dintru acesta toți, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. După aceea a poruncit, zicând: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”. Prin aceste cuvinte Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, dar în același timp a săvârșit El însuși această Taină.
Pentru că efectele jertfei lui Hristos să nu fie limitate în timp și în spațiu, Mântuitorul a instituit și a rânduit săvârșirea jertfei celei fără de sânge, a jertfei euharistice.
Liturghia ortodoxă, așa cum există ea astăzi, este o trilogie, o alcătuire din trei părți bine distincte și anume: Proscomidia, Liturghia celor chemați, și Liturghia credincioșilor.
Proscomidia (punere înainte), este prima parte a Liturghiei și anume partea aceea în cuprinsul căreia se produc, se pun înainte darurile necesare jertfei. Din vinul și din pâinile pe care credincioșii le-au adus drept daruri la Sfântul Altar, preotul liturghisitor pe cele mai bune și din aceste pâini taie, scoate și așează pe Sfântul Disc toate părticelele prescrise de Liturghier. Lucrarea aceasta pregătitoare jertfei propriu zise se face la masa Proscomidiarului, așezată în stânga Sfântului Altar. În cadrul acestei lucrări liturgice, preotul scoate în primul rând agnetul și apoi miridele.
Cuvântul „agnet” provine în limba noastră românească din limba latină, și anume de la termenul „agnus” și înseamnă „miel”. Atât în Testamentul Vechi cât și în Testamentul Nou, Iisus Hristos a fost numit adeseori cu termenul de miel.
La Sfânta Proscomidie, din prima anaforă, din prima prescură, se taie, se scoate și se pune pe disc, cu scopul de a face „pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, partea de pâine numită agnet. Se știe că agnetul are forma pătrată și se scoate din pâinea aceea, în care se disting mai bine literele sigiliului: Is. Hr. Ni. Ka. Agnetul este în cazul de față Mielul cel Blând, cel curat, cel nevinovat, dar gata de a se jertfi pentru iertarea păcatelor și pentru sfințirea tuturor credincioșilor.
Cuvântul „miride” provine din limba elină, de la un verb însemnând „a împărți, a distribui, a diviza”. Substantivul înseamnă parte dintr-un întreg. Miridele de pe Sfântul Disc sunt, deci, părticele de anaforă, părticele de prescură, scoase din pâinile alese în chip special de către liturghisitor pentru acest scop.
Aducerea darurilor la altar se făcea la începutul Liturghiei credincioșilor, adică îndată după plecarea penitenților și a catehumenilor. Simplitatea aceasta a Proscomidiei din Liturghia primară și plasarea ei la începutul Liturghiei credincioșilor a durat până în veacul al V-lea sau chiar până în veacul al VI-lea.
Din această vreme până în prima jumătate a veacului al optulea urmează o nouă epocă, în care se petrece, în primul rând, schimbarea locului și a momentului Proscomidiei și apoi apariția primelor forme din ritualul agnetului.
După cum reiese din comentariul liturgic al lui Gherman, Patriarhul Constantinopolului (715-729), intitulat Theoria mistica, mutarea Proscomidiei în locul în care se găsește ea astăzi, adică înainte de începerea Liturghiei celor chemați, era un act definitiv consacrat în rânduiala Liturghiei la începutul veacului al optulea.
Subliniem faptul deosebit de important că, pe vremea Sfântului Gherman al Constantinopolului, prescura găsea o singură întrebuințare la Proscomidie și anume aceea de a servi pentru scoaterea agnetului. Aceasta era, de altfel, o practică în perfectă consonanță cu natura jertfei liturgice, care este în esența ei jertfa Mântuitorului. Pe Sfântul Disc nu se află, deci, nici o altă părticică afară de agnet. Prin urmare, la începutul veacului al optulea nu era cunoscută și nu era pusă încă în practică scoaterea miridelor la Sfânta Proscomidie. Faptul acesta este o dovadă și, un argument în sensul că miridele n-au fost nicicând și nu sunt nici astăzi atât de importante și atât de indispensabile săvârșirii Sfintei Euharistii, precum a fost și este agnetul. Sfânta Proscomidie și chiar Sfânta Euharistie s-a săvârșit timp de opt veacuri fără existența miridelor. Concluzia pe care o desprindem din această practică este aceea că miridele n-au nici o legătură directă cu prefacerea agnetului în Trupul Mântuitorului Hristos. De altfel, lucrul acesta este foarte logic. Sfânta Euharistie nu este numai Taină, ea este și jertfă și anume jertfa care se aduce pentru iertarea păcatelor și pentru mântuirea oamenilor. Pâinea agnetului, și numai aceasta, reprezintă simbolic la Proscomidie pe Mielul cel gata de jertfă, iar după prefacerea din cadrul Liturghiei credincioșilor, ea și numai ea devine însuși „Mielul lui Dumnezeu, care s-a jertfit și se jertfește continuu pentru viața și pentru mântuirea, lumii”.