La două zile după cea de-a treia ediție a Galei „Top 10 Suceveni”, eram de serviciu la redacție.
Era duminică dimineață și mă uitam peste înregistrarea video a galei făcută de colegii de la Bucovina TV.
Am ajuns la reportajul video despre doctorița Agneta Pal și, ceea ce nu observasem la gală, fiul doctoriței, și el medic, la Spitalul Județean Arad, avea lacrimi în ochi. Venise împreună cu fiica lui în vârstă de 7 ani tocmai de la Arad să-și susțină mama în acea seară plină de emoții. Nepoțica doctoriței își ținea mâinile la ochi. „Plânge?”, am întrebat o colegă. Iar răspunsul a venit la scurt timp, când pediatrul Agneta Pal a fost chemată să-și ridice premiul.
În timp ce „Buni” vorbea la microfon, cei care asigurau transmisia în direct a galei au mutat imaginea pe operatorul care filma masa unde se aflau rudele doctoriței. Fetița blondă cu ochii verzi izbucnise în plâns.
„Cred că voi muri cu impresia acestei seri minunate. Mulțumesc bunului Dumnezeu care îmi dă sănătate, putere de muncă, voință, ambiție, dăruire pentru meserie, dragoste pentru copii, mulțumesc familiei care mă lasă să lucrez departe de ei, mulțumesc conducerii spitalului care îmi asigură condiții de muncă și de trai în spital, colectivului secției de Pediatrie care a devenit a doua familia a mea, mulțumesc tuturor și dedic acest premiu micilor mei pacienți, peste 100.000 pe care i-am tratat în aproape jumătate de veac, dar și celor pe care îi voi trata mai departe. Crezul meu în viață a fost, după dictonul latin: «prin speranță, la stele», la care eu mai adaug: prin speranță și multă, multă muncă, la stele”, a fost mesajul emoționant al doctoriței Pal.
“Cred că bat toate recordurile, să tratez trei generații la rând”
Luna trecută s-au împlinit 47 de ani de când doctorița Agneta Pal lucrează în Pediatria spitalului din Câmpulung Moldovenesc. De aproape cinci decenii are grijă de copiii unui oraș întreg.
„Nu demult a venit un bunic cu nepoțelul la consultație. A zâmbit și mi-a spus: «Vai, dna doctor, când aveam 14 ani m-ați tratat de reumatism și m-ați făcut bine. De atunci, mi-ați tratat toți copiii și acum am venit cu nepoțelul». Cred că bat toate recordurile, să tratez trei generații la rând”, îmi povestea doctorița când am vizitat-o la spitalul câmpulungean.
Actualul director al unității medicale, dr. Eugen Ciosnar, își amintește că la începuturile carierei lui, când a ajuns la Câmpulung Moldovenesc ca stagiar, doctorița Pal i-a tratat și lui copiii: „Și am fost foarte mulțumit”, completează doctorul.
Pe Agneta Pal am întâlnit-o în camera de gardă a secției de Pediatrie. Nu am sunat să o anunțăm că venim, pentru că știam că nu pleacă niciodată din spital.
De aproximativ patru ani, spitalul i-a devenit și casă, la propriu, doctorița fiind tot timpul la dispoziția micuților ei pacienți.
Directorul spitalului: „24 din 24 de ore, dumneaei este aici și permanent avem nevoie de ea”
În 2005, doctorița Pal a ieșit la pensie.
Rămasă văduvă, și-a vândut casa din Câmpulung Moldovenesc și plănuia să se mute la Arad, unde fiul ei este medic ortoped la Spitalul Județean. Și-a cumpărat un apartament în Arad, pe care îl are și în ziua de astăzi, însă ceva o ținea în loc. Simțea că nu se poate despărți de spital, iar sentimentul renunțării la munca ce îi dăduse atâtea satisfacții era insuportabil.
„Era o lipsă acută de medici pediatri și având în vedere experiența dumneaei, am rugat-o să rămână în continuare”, povestește directorul spitalului câmpulungean, Eugen Ciosnar.
Iar doctorița a rămas să profeseze în continuare, un an-doi, până când vor veni noi medici pediatri la Câmpulung. Și au trecut anii și doctorița nu a mai plecat.
O vreme a locuit în gazdă, însă pentru că nu era nici un medic care să rămână de gardă pe secția de Pediatrie, de după-amiaza până a doua zi dimineața, Agneta Pal a acceptat propunerea directorului Eugen Ciosnar de a locui în spital și de a asigura astfel permanența.
„24 din 24 de ore, dumneaei este aici și permanent avem nevoie de ea”, completează Eugen Ciosnar.
Camera de gardă de la Pediatrie este de ani de zile casa ei, iar puținele lucruri pe care nu le-a dus încă la Arad, printre care și fotografiile cu familia ei, în special cele cu nepoțica în vârstă de 7 ani, le ține într-un salon. Deseori, când i se face dor de familie, se pierde în acele fotografii. „Fiul meu mă tot întreabă «Când vii definitiv la Arad?» Voi merge. Deocamdată cât sunt în stare și sunt folositoare și simt că sunt în stare, lasă-mă să mai lucrez, pentru că asta este plăcerea și viața mea”
Preotul: „Se simte o legătură deosebită între ea și Dumnezeu”
Îmi arată o fotografie cu ea, la 23 de ani. Atunci, pe 1 noiembrie 1967, a intrat pentru prima oară pe poarta spitalului câmpulungean. Absolvise Medicina la Cluj, șefă de promoție pe țară, și a ales spitalul din Câmpulung Moldovenesc, pentru a putea lucra împreună cu soțul ei, și el medic, care fusese repartizat tot în regiunea Suceava.
„Sunt văduvă de 18 ani, soțul meu a decedat, în 3 luni, cancer pulmonar, a fost o perioadă groaznică pentru mine, chiar am făcut o depresie. A murit la 58 de ani, foarte repede și a fost o dramă pentru mine”, mărturisește doctorița.
Acum, în puținele ei ieșiri săptămânale din spital trece să mai privească din când în când casa în care a stat ani la rând și de care o leagă multe amintiri păstrate în suflet, și întotdeauna pe la biserica catolică din Câmpulung Moldovenesc.
„Se simte o legătură deosebită între ea și Dumnezeu. Dacă fiecare dintre credincioșii de la noi din comunitate ar face puținul pe care îl face dna, cu ghilimelele de rigoare, pentru că doamna face foarte mult, cu siguranță ar arăta mult mai bine și comunitatea, și lumea ar fi altfel”, mărturisea Petru Bișog, preotul paroh al bisericii romano-catolice din Câmpulung Moldovenesc.
Un om minunat. În halat alb
Între urgențele de la spital, Agneta Pal mai iese la plimbare pe drumurile care duc spre pădurea din apropierea spitalului. „Nu e departe, haideți cu mine”. Și o urmăm, zâmbind rușinați când realizăm că ținem cu greu pasul cu ea.
Directorul Ciosnar ne-a avertizat, dar nu l-am crezut: „Are o condiție fizică extraordinară pentru că în fiecare zi face bicicletă, cam 45 de minute – o oră pe bicicletă și condiția fizică este excelentă”.
Ne oprim într-un loc de unde se vede tot Câmpulungul. Ne arată „casa” ei. Cea mai mare din oraș: spitalul.
Minute în șir, parcă hipnotizată de peisaj, privește în zare și uită efectiv de prezența noastră.
Nu durează mult, însă, și se scuză că trebuie să se întoarcă la spital. Dacă apare vreo urgență și ea nu e acolo?
„Cred că va fi sfâșietor pentru dumneavoastră când veți ieși pe poarta spitalului?”, iar răspunsul vine imediat: „Va fi cumplit, nici nu vreau să mă gândesc la asta, nici nu vreau să mă gândesc”.
