Extinderea NATO, situația din Afganistan și Kosovo, evoluția Forței de răspuns a NATO, revenirea Franței în structura militară integrată, sunt numai câteva dintre temele majore care vor fi abordate la summit-ul Alianței de la București.
Extinderea NATO: „niciun bilet nu a fost compostat”
Croația, Macedonia și Albania aspiră la statutul de țări membre NATO și au cele mai multe șanse de a deveni eligibile la summitul de la București. În declarația publicată în noiembrie 2006, la încheierea summitului de la Riga, liderii statelor NATO afirmau ferm că: „la viitorul nostru summit, în 2008, Alianța intenționează să lanseze noi invitații pentru țări care îndeplinesc normele, bazate pe performanță, ale NATO și care sunt capabile să participe la asigurarea securității și stabilității euroatlantice”.
Statele Unite agreează ideea primirii în grup a celor trei state. În aprilie 2007, președintele George W. Bush a promulgat chiar o lege care autorizează acordarea de asistență către Albania, Croația, Macedonia, dar și Ucraina și Georgia. Casa Albă a anunțat că actul normativ facilitează admiterea de noi state în cadrul NATO. Astfel, legea, promulgată de către Bush, „reafirmă susținerea în vederea continuării extinderii Alianței Nord-Atlantice”. Mai mult, textul promulgat autorizează, pentru anul fiscal 2008, adoptarea unor credite pentru anumite programe de asistență militară în favoarea acestor țări.
Entuziasmul american nu este însă împărtășit de toți aliații europeni. Atena, de pildă, a anunțat că va bloca aderarea Macedoniei la Alianța Nord-Atlantică, cu ocazia summitului NATO din aprilie, dacă fosta republică iugoslavă nu va rezolva problema denumirii, numele acestei țări constituind o problemă de politică externă sensibilă în Grecia. Croația este favorită și va fi nominalizată. În aprilie 2007, adjunctul secretarului de Stat american, Daniel Fried, a afirmat că statul balcanic ar trebui să fie invitat să adere la Alianța Nord-Atlantică în 2008. „Datorită eforturilor depuse, Croația merită să fie invitată să adere la NATO anul viitor”, a declarat diplomatul american. El a adăugat că Statele Unite „susțin ferm Croația în demersurile sale de integrare în calitate de membru cu drepturi depline în structurile euro-atlantice”.
Cum era de așteptat, România este unul dintre statele europene care îmbrățișează punctul de vedere al Washingtonului. La 27 aprilie 2007, președintele Băsescu a afirmat că, la reuniunea NATO, Organizația se va extinde, urmând să cuprindă și Macedonia, Croația și Albania. La 11 ianuarie, Băsescu a reiterat că „România susține fără rezerve extinderea NATO cu Croația, Macedonia și Albania precum și faptul că trebuie să privim cu atenție și să încercăm soluții mai bune pentru Georgia și chiar pentru Ucraina”.
Până în acest moment, nu există certitudini. La 29 octombrie 2007, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, avertiza că „niciun bilet nu a fost compostat”. El a precizat că NATO aplică standarde foarte înalte pentru a accepta o țară ca membru.
Cât despre Ucraina și Georgia, țări care bat timid la ușa NATO, dincolo de optimismul afișat în anii revoluțiilor trandafirii, este evident că orizontul de așteptare s-a extins pe termen nedefinit.
Extinderea NATO este importantă și pentru că prefațează o viitoare extindere a UE. Chiar dacă apartenența la Alianța Nord-Atlantică nu este suficientă pentru aderarea la UE (un exemplu elocvent în acest sens este Turcia), ea a devenit o condiție sine qua non. Și asta pentru că UE nu vrea să importe probleme de securitate. Toate statele foste comuniste care au fost acceptate de Uniunea Europeană au fost mai întâi primite sub umbrela de securitate a NATO.
Parteneriatul global: „NATO nu devine un polițist mondial”
O problemă intens dezbătută la reuniunea la nivel înalt de la Riga din 28-29 noiembrie 2006 a privit relațiile cu state precum Japonia, Noua Zeelandă și Australia, care contribuie cu trupe la operațiunile din Afganistan. SUA și Marea Britanie au insistat ca aceste „țări de contact”, care și-au asumat responsabilități, să fie îndreptățite să participe, într-o anumită măsură și la luarea deciziilor, oferindu-le astfel un statut care le-ar fi făcut mai mult decât simpli parteneri ai NATO dar mai puțin decât membri deplini, în cadrul unui „parteneriat global”.
Zbigniew Brzezinski a propus chiar ca aceste state să devină “participanți” NATO, un concept mai larg decât cel de parteneri.
Franța și Germania au refuzat însă orice „diluare” a NATO, afirmând că aceasta trebuie să rămână o alianță militară euroatlantică, în conformitate cu Tratatul de la Washington din 1949, încheiat la începutul Războiului Rece.
Aceasta a făcut ca, la Riga, să se decidă doar în privința dezvoltării unor legături politice și militare mai apropiate și în cea a intensificării consultărilor cu țările democratice care împărtășesc interesele și valorile NATO („like-minded countries”).
Au existat însă experți și politicieni care au privit dincolo de „parteneriatul global”, avansând chiar idea transformării NATO într-o alianță globală, într-o epocă în care amenințările la adresa securității sunt ubicuee și au efecte la nivel planetar. Astfel, James Thomson, directorul Rand Corporation, aprecia, la 15 noiembrie 2006, că „NATO nu poate să se consolideze decât devenind o organizație globală”.
Congresmenul democrat Tom Lantos opina, la 23 iunie 2007, că Alianța Nord-Atlantică ar trebui să se gândească serios să se extindă la nivel global, incluzând țări democratice precum Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Israelul. Lantos a subliniat că unele state care nu sunt membre NATO și-au asumat responsabilități importante ca parteneri ai Alianței Nord-Atlantice. Australia, de exemplu, a fost una dintre primele țări care s-au aliat Statelor Unite în Afganistan, pentru îndepărtarea regimului talibanilor și combaterea rețelei al-Qaida, după atacurile de la 11 septembrie 2001. „Oare Comandamentul suprem al forțelor aliate (NATO) nu s-ar simți mai liniștit în fața crizelor globale incipiente dacă NATO ar avea un caracter global ?”, a întrebat la o reuniune Lantos, care este președintele comisiei pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanților.
Comandantul de operațiuni NATO, generalul Bantz Craddock, și subsecretarul de Stat american Daniel Fried au precizat, la rândul lor, că misiunile NATO se întind de la prezența militară în Afganistan și până la realizarea de poduri aeriene pentru trupele de menținere a păcii trimise de Uniunea Africană în regiunea Darfur.
„Din perspectiva unui sfat militar, ar fi într-adevăr de mare ajutor să avem mai multe națiuni democratice, pacifiste, în cadrul alianței”, a declarat Craddock în fața comisiei conduse de Lantos. „Nu putem exclude nici o posibilitate”, a declarat Fried referindu-se la ideea lui Lantos, a unei alianțe globale a țărilor democratice. Deocamdată, însă, NATO „nu este pregătită” să facă un asemenea pas, a adăugat el. Alianța dezvoltă parteneriate „cu țări precum Australia și Japonia, și cu alte națiuni dispuse și capabile că lucreze cu NATO”, a precizat subsecretarul de Stat.
Și printre republicani există idei similare. Astfel, Rudolph Giuliani, unul dintre candidații pentru nominalizarea republicană la Casa Albă, a propus NATO, în septembrie 2007, să admită ca membri Australia, India, Israelul, Japonia și Singapore. „Trebuie să permitem aderarea oricărui stat care îndeplinește criteriile de bază privind buna guvernare, pregătirea militară și responsabilitatea globală, indiferent de amplasarea lor geografică”, a spus el. „Cred că trebuie să luăm în considerare țări cum sunt Australia, Singapore, India, Israel, Japonia (…) și probabil că există și altele pe care le putem include în listă”, a adăugat Giuliani.
La 29 octombrie 2007, la București, secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, afirma, încercând să risipească temerile legate de mondializarea Alianței că „NATO nu devine, și repet, nu devine un polițist global, dar are un număr de parteneri globali foarte importanți, ceea ce nu este același lucru cu a fi un polițist global”.
La 11 ianuarie, el a afirmat că la summitul de la București trebuie „să subliniem încă o dată valoarea uriașă a parteneriatelor NATO pe glob”. Prin urmare, va interesant de urmărit cum va evolua concret colaborarea dintre Alianță și țările de contact.
Situația din Afganistan: „e nevoie de o strategie clară”
Forța Internațională de Asistență pentru Securitate din Afganistan (ISAF), aflată sub comandament NATO, reunește aproximativ 40.000 de soldați străini, dintre care 26.000 sunt americani, și ajută Guvernul lui Hamid Karzai să combată o insurecția talibanilor, alungați de la putere în 2001 de o coaliție condusă de Statele Unite.
Anul 2007 a fost cel mai sângeros înregistrat în Afganistan de la înlăturarea regimului talibanilor, cu peste 140 de atentate sinucigașe comise până la jumătatea lunii decembrie și mai mult de 6.000 de victime.
Pierderile s-au ridicat și în rândurile celor 60.000 de militari străini, în principal americani, care susțin guvernul lui Hamid Karzai și procesul de creare a forțelor armate ale acestuia. În 2007, au murit 220 de militari străini, majoritatea în operațiuni de luptă, față de 191 de victime în 2006.
De la sfârșitul anului 2001, pentru reconstrucția Afganistanului au fost alocate miliarde de dolari, însă menținerea nivelului ajutorului este amenințat de insurecție, care a provocat, în 2007, moartea a 41 de membri ai organizațiilor umanitare. Un raport publicat în noiembrie 2007 plasează Afganistanul printre ultimele cinci țări în indexul general de dezvoltare.
În aceste condiții, administrația americană și NATO au început deja o revizuire a întregii misiuni a forțelor internaționale din Afganistan, atât în ceea ce privește securitatea și combaterea terorismului, cât și consolidarea politică și dezvoltarea economică a țării. Potrivit unor oficiali americani și din cadrul Alianței Nord-Atlantice, această revizuire este motivată de îngrijorările referitoare la perspectiva unui eșec în Afganistan.
NATO, care a preluat în 2006 controlul asupra operațiunilor din domeniul securității din Afganistan este criticat de oficiali americani pentru că nu ar fi suficient de agresivă. De altfel, în decembrie 2007, secretarul american al Apărării, Robert Gates, a obținut angajamentul NATO privind întocmirea unui „plan integrat” referitor la Afganistan.
Evaluarea NATO urmează să fie pregătită pentru reuniunea șefilor de state din cadrul Alianței care va avea loc la București.
Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a confirmat, la 11 ianuarie, că la summitul de la București discuțiile vor viza „în primul rând, o strategie clară pentru viitor în Afganistan, cu o prezență NATO robustă, o instruire mai bună a armatei afgane și o colaborare mai bună cu organizațiile internaționale”.
Kosovo: „NATO este pregătită să intervină în cazul în care va fi necesar”
NATO conduce KFOR, forța responsabilă cu menținerea păcii în Kosovo, formată de 16.500 de soldați, din 38 de țări. Populația majoritar albaneză din Kosovo intenționează să își proclame unilateral independența de Serbia în câteva săptămâni, existând posibilitatea ca Uniunea Europeană, Statele Unite și alte țări să recunoască noul stat.
La 29 iunie 2007, Jaap de Hoop Scheffer a declarat că NATO este un garant al păcii în provincia Kosovo. „Nimeni nu trebuie să aibă iluzia că situația ar putea fi schimbată prin violență”. Secretarul general al NATO s-a declarat convins că propunerea ca provincia Kosovo să primească o independență sub supraveghere internațională este „echilibrată și fermă” și a avertizat în privința unei întârzieri a definirii statutului provinciei. Mai mult, el a subliniat că principala problemă a Balcanilor în acest moment este Kosovo.
La 11 ianuarie, aflat la București, Scheffer a precizat că, în ceea ce privește Kosovo, NATO a luat decizia importantă de a menține rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU ca bază legală a forțelor KFOR în Kosovo. El a menționat însă posibilitatea existenței unei alte rezoluții care să servească drept bază pentru prezența în continuare a forțelor NATO în acea zonă. Oficialul NATO a adăugat că forțele NATO sunt pregătite să intervină în Kosovo în cazul în care va fi necesar, dar a subliniat că nu își dorește să se ajungă într-o astfel de situație.
Problema este că rezoluția 1244 se referă la suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Federale a Iugoslaviei. Or, declararea unilaterală a independenței Kosovo și eventuala sa recunoaștere de către unele state occidentale ar mina tocmai rezoluția care autorizează prezența trupelor NATO în Kosovo.
Adoptarea unei alte rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU ar putea fi împiedicată de Moscova. Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a declarat în decembrie că Rusia se va folosi de influența pe care o are în cadrul ONU pentru a bloca planurile Occidentului de a recunoaște Kosovo ca stat independent. „Dacă decizia de aprobare a declarației unilaterale de independență a Kosovo este înaintată la ONU, va fi cu siguranță un veto”, a declarat Lavrov.. Rusia, ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU are drept de veto.
În plus, Serbia a anunțat în decembrie că va respinge orice ofertă de aderare la Uniunea Europeană sau NATO dacă aceste organizații recunosc provincia separatistă Kosovo ca stat independent. Parlamentul sârb a aprobat o rezoluție care precizează că Serbia nu va semna nici un tratat care nu îi recunoaște integritatea teritorială și suveranitatea sa asupra Kosovo. Rezoluția a fost sprijinită de președintele Boris Tadici și premierul Voislav Koștunița, liderii celor mai mari două partide din coaliția de centru-dreapta aflată la guvernare, precum și de radicalii ultranaționaliști și de socialiștii din opoziție. Dacă trupele de menținere a păcii din cadrul NATO nu reușesc să protejeze minoritatea sârbă din Kosovo, „armata sârbă este pregătită”, a declarat Tadici în Parlament.
Revenirea Franței în structura militară a Alianței: „decizia aparține Parisului”
Franța, stat fondator al Alianței, a părăsit structurile militare integrate ale NATO în 1966. La 10 martie 1966, într-un memorandum adresat celorlalte state membre NATO, guvernul francez și-a anunțat intenția de a retrage personalul francez din comandamentele militare integrate ale NATO, de a încheia activitatea forțelor franceze în cadrul comandamentelor internaționale și de a solicita Cartierului General al NATO, unităților aliate și altor baze care nu se aflau sub autoritatea franceză să părăsească teritoriul Franței.
Discuția privind o eventuală revenire a Franței în structura militară a Alianței s-a redeschis recent, în urma declarațiilor președintelui Nicolas Sarkozy de la sfârșitul lunii august 2007. Dealtfel, acest subiect se află în programul următoarei Cărți Albe a apărării și siguranței naționale, care este în prezent pregătită în Franța, urmând să fie terminată în martie 2008.
Ulterior, în septembrie 2007, Sarkozy, a anunțat „două condiții prealabile” pentru o eventuală reîntoarcere a Franței în structurile militare integrate ale NATO. Cele două condiții au fost prezentate într-un interviu acordat cotidianului american „The New York Times”. În primul rând, Sarkozy a legat revenirea Franței în structurile integrate „de o dezvoltare a sistemului european de apărare”. „Cer, de altfel, prietenilor noștri americani, să înțeleagă acest lucru. O Europă care ar fi capabilă să se apere în mod independent nu reprezintă un risc pentru americani, ci un atu”, a subliniat președintele. În al doilea rând, Sarkozy a cerut ca Parisul să aibă un loc „la cel mai înalt nivel”, în forurile de conducere ale Alianței.
În replică, James Appathurai, purtător de cuvânt al secretarului general al Alianței Nord-Atlantice a afirmat, tot în luna septembrie, că „decizia de a se reintegra complet în structurile militare aparține Franței”.
Eventuala revenire a Franței în structurile militare integrate ale NATO ar avea mai ales o importanță simbolică și psihologică transmițând un mesaj ferm privind unitatea transatlantică. Din punct de vedere militar, Franța contribuie oricum cu trupe la misiunile Alianței. Astfel, Parisul are are aproximativ 1.000 de militari în Afganistan, staționați în principal la Kabul și Kandahar. În noiembrie 2007, Sarkozy a precizat că Franța își va asuma pe deplin rolul conform statutului de membru NATO și că trupele franceze vor rămâne în Afganistan atât cât va fi nevoie.
Citând surse oficiale, cotidianul „Le Monde” susținea, într-un articol publicat în septembrie 2007, că, la viitorul summit NATO de la București, se va pune în mod oficial problema revenirii Franței în structurile militare integrate ale Alianței.
Forța de răspuns a NATO: de la unitate de elită la „minitrupă”
Forța de răspuns a NATO (NRF), înființată la propunerea fostului secretar al Apărării Donald Rumsfeld, a fost gândită ca o unitate de elită compusă din 25.000 de militari, capabilă să intervină în punctele fierbinți de pe glob în maxim cinci zile.
Forța de reacție rapidă a NATO, terestră, navală și aeriană, a fost declarată „pe deplin operațională” la sfârșitul lunii noiembrie 2006.
Dar Statele Unite și majoritatea partenerilor lor nu au furnizat mijloacele promise, în termeni de trupe și materiale, folosindu-le în schimb la operațiunile din Afganistan și Kosovo.
În aceste condiții, miniștrii Apărării din statele membre NATO au stabilit, în octombrie 2007, să diminueze numărul membrilor Forței de reacție rapidă a Alianței Nord-Atlantice. Ideea diminuării efectivelor a apărut în contextul presiunilor de menținere a 40.000 de militari NATO în Afganistan.
Comandanții NATO au propus „o abordare graduală” care să păstreze „un nucleu permanent” al Forței de reacție rapidă, la care să se adauge contingente naționale în caz de nevoie. Acest viitor „nucleu” este „un fel de avangardă” care ar putea fi consolidată în funcție de necesități cu unități trimise de țările membre. Pentru a ascunde eșecul proiectului, „noua minitrupă” NATO, cum a fost ironic numită de presă, va continua să se numească NRF.
Militarii care urmează să pună la punct detaliile cu țările care ar putea participa la această minitrupă doresc aprobarea proiectului la summitul NATO de la București.
Acestea sunt numai câteva dintre punctele de interes ale agendei summit-ului NATO de la București. Relațiile NATO-UE, relația Alianței cu Rusia, actualizarea conceptului strategic care datează din 1999 sau problema scutului antirachetă al NATO vor figura de asemenea pe ordinea de zi a reuniunii.
