Uneori, lupta pentru mântuire poate să fie foarte simplă și ușoară; alteori foarte grea, supraomenească. Cu siguranță, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăința arde ca o flacără, poate să refacă o viață trăită în păcate.
Trebuie să păstrăm duhul pocăinței toată viața noastră, până la sfârșitul ei. Pocăința este temelia întregii vieți ascetice și duhovnicești. Simțirea, intuirea prezenței păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naștere unei adevărate pocăințe.
Putem să plângem ore în șir, săptămâni, ani de-a rândul până ce ființa noastră este refăcută în întregime prin cuvântul lui Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui, și, mai ales, prin harul Duhului Sfânt. Această transformare a ființei noastre, după căderea în păcat a lui Adam, cere multă nevoință și mult timp.
Pocăința nu are limite pe pământ, pentru că încetarea ei ar însemna că am devenit întru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mică îndepărtare a noastră de Hristos implică o pocăință profundă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Această rugăciune arată depărtarea pe care o simțim între Hristos, Ființa absolută și noi înșine. „Dacă nu vom fi cu adevărat asemenea Domnului, cum vom putea trăi cu El în veșnicie?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca și pentru noi, este imposibil. Nu ne rămâne decât răbdarea.
Singuri, oamenii nu pot să înțeleagă când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus și Duhul Sfânt le-o descoperă. În Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat să fie învinovățit: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat (Facere 3, 12). Să ne străduim să nu-L învinuim pe Dumnezeu.
În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm a avea următoarea atitudine interioară: „refuz voința sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaț lui Dumnezeu”.
Dacă Dumnezeu există, recunosc că toate patimile se nasc din mine, nu din El. Dacă voi păstra această atitudine, Dumnezeu îmi va da duhul pocăinței.
Doar lumina divină, atunci când strălucește în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puțin câte puțin, inima noastră începe să înțeleagă influențele duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovnicește, vedem cu o finețe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, datorită prezentei ei, ne vedem păcatele.
Nu putem ajunge la rugăciune curată decât prin pocăință. Pocăindu-ne, adică curățindu-ne de orice patimă, devenim treptat capabili să intrăm în lumina divină. Calea care duce la cunoașterea lui Dumnezeu trece, înainte de toate, prin credința, iubire fata de Hristos si pocăința.
Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinței. Plângeți-vă păcatele, plângeți, pentru ca inima voastră să nu se împietrească.
Lucrul cel mai important este să ne păstrăm mereu sentimentul nimicniciei noastre față de Dumnezeu. Atunci simțim o tensiune permanentă între învinovățirea noastră și dragostea lui Hristos, între pocăința și nădejde în mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim că suntem atât de departe de Dumnezeu pe care Îl iubim, pe de altă, această suferință și această dragoste acționează asupra noastră ca un foc interior și ne împing cu putere spre Dumnezeu. Această tensiune și-a găsit expresia cea mai vie în cuvântul lui Hristos adresat „Starețului ” Siluan: Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui. Acest cuvânt poate stârni fiori, panică, teamă, dar nu trebuie să ne copleșească. El constituie principiul fundamental al vieții noastre în Hristos.
Nu trebuie să pretindem că putem repeta experiența Sfinților Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. În viața duhovnicească nu există aceeași repetare de viață, exactă, identică, ci una analoagă în duh, în starea pe care o presupune expresia: Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.
Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de neînsemnat ar fi, este mare înaintea Celui veșnic; Dumnezeu stabilește cu fiecare ființă umană o relație unică de prietenie.
De ce urmările neascultării lui Adam sunt atât de grave? De ce, în lumea aceasta, viața duhovnicească în Hristos ia formă tragică a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creația lui Dumnezeu este legată de moarte, de această luptă plină de suferințe? De ce creația nu duce în mod armonios la desăvârșirea ființei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie să lupt eu împotriva lucrurilor care mă ucid fără să am putere asupra lor? Nu înțeleg! În măsura în care Hristos și Duhul Sfânt sunt, pentru mine, soluția tuturor problemelor care mă depășesc, trăiesc în nepăsare față de multe lucruri. Hristos este temelia vieții mele. Felul Său de a se comporta mă atrage. Nu înțeleg ce a spus, dar ceea ce a spus îmi este suficient. Voi înțelege când voi pleca din această lume în viața de dincolo. (Arhimandritul Sofronie)
