Dacă, așa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credința pe care o avem la o problemă de naționalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Ființa mai presus de cosmos.
Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoana lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naționalităților, pierdem totul și cădem în infern. Atunci drumul este deschis urii între națiuni, neînțelegeri între clasele sociale.
Citiți pe Sfântul Siluan. În lume, pentru el, fiecare își are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanță. Între a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfântul Siluan. Pentru că acela care Îl iubește pe Hristos, care traiește și poartă în sine “simțămintele care erau în Iisus Hristos”, suferă și se roagă pentru lumea întreagă. Iată adevăratul creștinism.
Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioși, ci pentru oamenii, de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca și a mântui întreaga umanitate. Nu există cale de mijloc.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a trăi pentru poruncile lui Hristor ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea întreagă.
Iubește pe aproapele ca pe tine însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această poruncă sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliță pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparțin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conștiinței Lui, Care poartă în El întreaga lume, arborele în totalitatea sa fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conștiință, ne vom ruga pentru toți ca pentru noi înșine.
Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu și a întregii umanități, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului.
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleași care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viața cosmică. Puțin câte puțin, în mod normal, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanității întregi. Începem să ne trăim viața într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăința noastră, nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanității întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conștiința se eliberează, viața noastră devine nelimitată. În porunca iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți, trebuie să înțelegem ca pe tine însuți în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
“Împărăția lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe Însuși Dumnezeu, Creatorul lui”. (Arhimandritul Sofronie)
