Aflarea calibrului

Nu-mi vine să cred c-au trecut toate năbădăile campaniei electorale și că, în sfârșit, ne putem întoarce la condiția cetățeanului pașnic, recăpătându-ne suflul și sufletul grav intoxicat cu politicale! Motiv pentru care îmi permit luxul să las prezentul la o parte și, până om avea președinte, să dezaburesc niscaiva amintiri. Iată:1962 – armată studențească în garnizoana Botoșani. 400 de studenți de la teatru, arte plastice, filologie, conservator – ce mai, unul mai „special” decât celălalt! Închipuiți-vi-l pe Arșinel bătând cu deplină seriozitate pas de front pe malul Dresleucii! Căram, cu rândul, kilometri nesfârșiți, pușca mitralieră care, pe vremea aceea, cântărea vreo 12 kile (fără afet!), ca să ne zgâim după aceea, jumătate de zi, la „ținta cap, ținta piept, ținta brâu”.
Ne-a scăpat de instrucție un student care, din fericire (!), s-a potcovit cu o dizenterie de adevăratelea, după care ne vindea, pentru coprocultură, câte un cubuleț aromitor din producția proprie. Astfel „îmbolnăvindu-ne” mai toți, am rămas în cazarmă, unde băteam toată ziua mingea cu ciubotele cât o piatră de moară și obielele adunate ciotcă la călcâie. Dar iată că vedem, la poarta regimentului, un cioban tăbârcind ditamai… pușca mitralieră. Tot rânduindu-ne la purtat pușcociul, am pierdut socoteala răspunderii dintâi și arma cu care se putea ocupa Botoșanii a rămas uitată pe un mușuroi, sub copacul cu coroana rotată. Scandal până la torțile cerului, principalul vinovat, Ticu T. (a trecut de mult în rândul drepților), intră imediat la arest, curg amenințări cu Tribunalul Militar, ce mai, tărășenie de toată frumusețea! Pe care a rezolvat-o, simplu, încheietorul nostru de pluton, Liviu R. (și el chemat la loc cu verdeață). I-a explicat maiorului că, la o adică, ofițerii intră în bucluc mai abitir decât oștenii. Drept pentru care, imediat, ciobanul a primit mulțumirile comandantului, odată cu jinduita permisiune să-și pască turma în poligon, contra angajamentului de a-și ține gura, arestuitul a fost mintenaș eliberat și cadorisit cu bilet de voie, astfel fiind invitat să tacă mormânt, iar plutonul, din aceleași pricini, s-a ales cu suspendare de la corvoada curățării cartofilor. Adicătelea, tot răul spre bine!
Încheierea celor trei luni de armată în cazarmă a fost apoteotică. Cum primiserăm de acum hainele civile, toată supușenia noastră de subordonați obedienți s-a mistuit într-o clipită, așa că, dând glas frustrărilor și resentimentelor din belușug adunate de-a lungul unei veri aiurea irosite, am pus la cale curajoasa izvodire a unui „imn al eliberării”, creație colectivă la finisarea căreia au trudit întâi de toate filologii, cu neprecupețit sprijin din partea absolvenților de la Teatru și Artă plastică, în vreme ce transpunerea muzicală și în general vestmântul sonor s-a aflat în sarcina colegilor absolvenți de Conservator. Melodia n-am cum s-o notez aici; precum era obiceiul „la brigadă”, s-a „adaptat” un șlagăr cunoscut, vioi și antrenant. Căruia i s-a potrivit un text inspirat din marile și micile mizerii ale vieții de cazarmă, evocându-se atât ignoranța enciclopedică a celor mai mulți ofițeri, abia aduși din producție spre a îmbunătăți compoziția socială a armatei române, ca și ofurile vieții cotidiene: doar patru cabine de WC (aș! WC înseamnă closet cu apă – la cazarma din Botoșani funcționa o simplă privată țărănească) la 400 de studenți, unii cu dizenterie, motiv pentru care, la o adică și la ceas de seară, oștenii ce nu prindeau rând la „tronul” turcesc se piteau strategic prin tufele din preajma cimitirului mărginaș, repede devenite teren minat, greu de traversat fără mască pe figură.
Reproduc ultima strofă a „imnului”, cu regretul că-s nevoit să pun puncte-puncte în loc de corolarul rimei finale – dar, sunt sigur, o veți intui fără nici o dificultate: „Au rămas doar rahații sub lună / Să marcheze cazarma-mprejur / Iar maiorul cu garda i-adună / să ne afle calibrul la…” Cam așa era tot textul! Un cor bărbătesc de 400 de persoane sună strașnic, mai ales când este susținut și condus de câțiva zeci de muzicieni cu patalama, școliți la Conservator. Îmbrăcați civil, ne-am încolonat militărește și am defilat bătând pas de front numai pe stângul până sub ferestrele Comandei regimentului. Acolo, am dat glas imnului din 400 de piepturi, de zuruiau geamurile cazărmii și răsuna tot Botoșaniul. Ofițerii n-au avut umorul să deschidă ferestrele și să aplaude frumoasa și elocventa creație colectivă, ori măcar să ne probozească militărește. Ce mai conta! Am mai tras aceeași cântare și pe peronul gării, de-și făceau cruce acarii, după care, din păcate, corul s-a spart, fiecare dintre noi plecând în altă parte – nu înainte de a trosni câteva petarde ce-au băgat în boale pasagerii cursei de Dorohoi…