Am un amic conferențiar la o Universitate bucureșteană. Din când în când, este invitat să țină prelegeri la institute de învățământ superior din străinătate. Nu de mult, a susținut o astfel de prelegere la Universitatea Central Europeană din Budapesta. Gazdele urmau să-i achite onorariul pentru două zile de muncă (o zi prelegerea, plus încă o zi pregătirea cursului).
La semnarea contractului, i s-au cerut două acte din România: certificatul de reședință fiscală (CFR1) și deducerea contribuției la asigurările sociale (E101). Pentru primul document era necesară, simplu, doar printarea paginii cu CNP-ul personal. Da – dar durează, nu se știe de ce, două săptămâni. Trebuie depusă o cerere și plătită taxa de 15 lei. De subliniat că amicul voia o adeverință care să-i îngăduie… să dea bani (impozitul pe venit) statului român; cum să-i primească țara fără obișnuitul circ birocratic? Cererea se depune numai însoțită de fotocopia cărții de identitate. În toată clădirea Administrației Financiare, nici o posibilitate de copiere. Așa dar, începe alergătura prin oraș. Mai trebuia și un timbru fiscal de un leu. Nicăieri de vânzare în sediul Fiscului! Altă umblătură. În fine, după trei săptămâni (!) se eliberează actul – chestie ce putea fi rezolvată pe loc, în cinci minute (în alte țări, dai un telefon și primești documentul prin poștă).
A fost, totuși, simplu față de obținerea E101. La Casa de Asigurări de Sănătate a sectorului i s-a spus că nu acolo, ci, probabil (!) la Casa Municipală se eliberează astfel de acte. Drept pentru care s-a dus în celălalt capăt al Bucureștiului, tocmai în Vitan, unde chiar atunci se băteau pensionarii pentru bilete la odihnă. Nesfârșită coadă românească; într-un târziu, ajunge la ghișeu, de unde află că nu acolo i se poate rezolva doleanța, ci undeva, la etajul 2, unde a trebuit să se instaleze la altă coadă. Ajunge, după un ceas, la jinduita ferestruică, unde o doamnă amabilă îi cere CNP-ul, printează pagina cu contribuțiile sociale din ultimele luni și-l trimite… la Casa Națională de Pensii, tocmai în Piața Rosetti, doar acolo urmând să se finalizeze periplul birocratic. Dar numai a doua zi, fiindcă programul cu publicul s-a încheiat.
A doua zi află că a venit degeaba: adeverința E101 se eliberează fix în două zile pe săptămână, și ziua „lui” fusese… ieri, adică, marți. Revine joi, când, după alte perindări, așteptări și pertractări, află că… nu poate intra cu nici un chip în posesia actului, întrucât… „nu se califică”: trebuie să fie ori „persoană fizică autorizată”, ori societate comercială. Cum nu-i nici una, nici alta, n-are dreptul să primească mirifica E101. Stors de drumuri prin tot Bucureștiul, de așteptări nesfârșite la cozi și de tracasări la ghișee, amicul simte că-i sare muștarul: „domnilor, eu vreau să dau bani statului român, nu să primesc!” Ajunge în biroul unui director adjunct. Amabil și prevenitor, acesta îi spune același lucru: nu se poate. Îi oferă soluția: Universitatea bucureșteană să facă demersurile, în calitate de angajator permanent. Și-i arată o listă cu 11 (unsprezece!) documente (copii, adeverințe ș.m.a.) pe care Universitatea ar trebui să le depună pentru ca, într-un eventual final fericit, amicul să obțină privilegiul de a da statului român, cu titlul de contribuție suplimentară la asigurările sociale, un procent din onorariul oferit de maghiari.
Bineînțeles că s-a lăsat păgubaș. Uimiți și ei, cei din Budapesta i-au dat sfatul cel bun: „plătiți la noi”. Ceea ce s-a și făcut, în doi timpi și trei mișcări. Cum amicul n-o să solicite în vecii vecilor pensie de la statul maghiare, sunt bani pierduți aiurea de noi și însușiți (într-un fel, pe merit, aș zice!) de alții.
Nu-i, desigur, unicul caz, prestații universitare de acest tip practicându-se frecvent și de cine știe când. Deci, din pricina idioției sistemului nostru fiscal și a prăsirii până peste poate a birocrației puhave, statul român nu-i în stare să-și colecteze veniturile ce i se oferă și i se cuvin, cedându-le galanton maghiarilor!
Firesc, paguba tâmpă ar trebui imputată bi-ministrului Pogea.
