Gazetele anunță decesul lui Ilie Ilașcu, cunoscutul unionist condamnat la moarte în 1992 de regimul separatist de la Tiraspol. L-am bine-cunoscut; mai multe capitole din cartea mea „Zece ani de foc” („Junimea”, 2012) îi sunt destinate, detalii ale simulacrului de proces le-am comentat, la vremea lor, în gazeta bucureșteană Românul.
Ultima oară am mai auzit vorbindu-se despre eroul Ilie Ilașcu atunci când RAAPPS l-a somat să părăsească apartamentul din București ce i-l atribuise, cu chiria legiuită, guvernul Năstase! Ilașcu ispășise nouă ani de detenție în cumplita pușcărie tiraspoleană Hlinoaia, avea acum și cetățenie română, era senator al României și membru al Delegației parlamentare a României la Consiliul Europei. Fusese distins cu cel mai înalt ordin al țării, „Steaua României”. Cum în timpul detenției fusese deputat la Chișinău (1994-200), s-a considerat parlamentar european ilegal încarcerat, situația lui intrând în discuția celor mai înalte tribune europene.
Remarcabilă a fost, desigur, și prestația României. Așa s-a izbutit eliberarea celui care „a fost condamnat la moarte pentru că a apărat cu demnitate limba română în fața tancurilor rusești. Nu s-a temut nici o clipă de amenințările Moscovei, le-a sfidat și a luptat pentru unirea Republicii Moldova cu România chiar și atunci când totul părea pierdut” (din mesajul de adio postat de Eugen Tomac).
Puțină lume mai știe ce se întâmplase înainte și imediat după arestarea grupului de șase persoane condus de Ilașcu, liderul Frontului Popular din Moldova – filiala Tiraspol, cu peste 5.000 de membri activi. Principala țintă a luptei se ducea atunci, dincolo de menținerea trează a făcliei Unirii, împotrivirea formării așa-numitei „Republici Transnistria”, prin care se încerca desprinderea zonei separatiștilor de trupul Basarabiei. Ceea ce a putut stăvili FPCD, dar începuse războiul de la Nistru, țara n-avea armată proprie, nici rezerviști organizați, pe front au fost trimiși polițiști, pompieri, securiști și ce s-a mai aflat prin cazărmile goale. Ilașcu comanda o unitate specială de luptă în spatele frontului, dependentă de Ministerul Securității Naționale.
Pentru nistreni, momentul s-a considerat potrivit pentru darea loviturii hotărâtoare Frontului Popular, și în iunie 1992 Ilașcu, Ivanțoc, Leșco, Petrov, Godiac și Garbuz au fost arestați de oșteni ai Armatei a 14-a ruse și transferați la autoritățile tiraspolene, ce-i acuzau pe cei șase de crime de război și terorism. Modul în care s-a instrumentat cazul inventat de „justiția” transnistreană este semnificativ: după scenariul NKVD, s-au prezentat fapte fără urme de probe, perchezițiile s-au efectuat fără prezența acuzaților, cărora nu li s-au verificat alibiurile, seriile armelor „confiscate” de la Ilașcu proveneau din inventarul Armatei a 14-a ruse, mărturia considerată hotărâtoare a oferit-o comandantul Securității de la Tiraspol, apoi n-au fost acceptate probele propuse de acuzați, totul deplin pe tipicul proceselor staliniste de tristă amintire.
Probă de „imparțialitate” a judecătorilor: s-a refuzat citirea scrisorii trimise de dna Lalumière, membră a Parlamentului European, dar s-a prezentat public cererea de pedepsire cu moartea expediată de ospătarii din Slobozia! Chestiunea în sine privind cele întâmplate în 1992 e greu de crezut că va fi lămurită vreodată până la capăt: era situație de război intern, nu se știe ce misiune avea echipa lui Ilașcu, iar acum, când el nu mai este, nu se va mai ști nici atât ce, cum și de ce s-au întâmplat toate, nu s-a întreprins cercetarea faptică necesară, Tiraspolul fiind interesat doar de părtinitoare adunare a acuzelor într-un singur sens.
În cei 9 ani groaznici petrecuți la Hlinoaia, Ilașcu a fost dus de câteva ori în fața plutonului, simulându-se cu gloanțe oarbe execuția. De fiecare dată a strigat „Trăiască România mare!” După eliberare, se pare că, la un moment dat (1995), voia să se înscrie în lupta electorală pentru președinția Republicii Moldova. Nu știu de ce n-a făcut-o până la capăt, dar a rămas ca temei al gândurilor și faptelor sale Declarația de răsunet în care-și prezintă crezul politic și din care citez: „Reîntoarcerea la valorile tradiționale – limba română, popor român, introducerea religiei în școală, imnul național <Deșteaptă-te, române>, fără a diminua cu ceva interesele minorităților naționale conlocuitoare. Luarea sub apărare a pionilor bogăției intelectuale a statului, care sunt investițiile de știință, de învățământ, de cultura și arta sferei sociale, acestea având în activitatea mea o prioritate evidentă. Fiind unionist conștient, voi rezolva problema reunificării țării consecvent cu ajutorul integrării treptate în toate domeniile vitale ale spațiului unic românesc – și numai pe cale constituțională.”
Realism, utopie, vizionarism, autoizolare? Să ni-l închipuim pe deținutul condamnat la moarte în semiîntunericul celulei 31 din sinistra pușcărie transnistreană Hlinoaia, rupt de lume („timp de o lună nu mi-au adus nici un ziar”), măcinat de boli, rupt de familie (soția avea permisiunea să-l viziteze lunar, după care, doar o dată pe trimestru), asaltat de triste amintiri, poate și de fantasme, așternând pe hârtie un program politic extrem de lucid chiar și prin radicalismul său. Firește că în fața unui astfel de personaj menit să rămână înscris în istoria neamului, toate cele ce-i amărau zilele rămase nu puteau rezona decât trist și acuzator.
A-i trimite lui Ilașcu somație să părăsească casa de la RAAPPS a fost o nemernicie cretină: nu el a cerut casă în București, a fost instalat aici cu acte în regulă și cu plata chiriei totdeauna la zi, ca urmare a unor aranjamente ale celor două servicii de informații. A-i spune că este liber să participe la licitația pentru cumpărarea locuinței (dimpreună cu alți locatari de protocol în situații similare, precum Ion Țiriac, Gabriel Cotabiță, Rodica Mandache, Alex. Păunescu ș.a.) e încă o mizerie, Ilașcu nu-i un om cu bani, n-are de unde plăti sumele ce se învârt în licitațiile din respectiva zonă zero, așa că nu-i rămâne decât să revină la casa pe care încă o are în Basarabia. Și unde credeți că-i? Taman în Transnistria, la Tiraspol! Vă închipuiți ce senectute l-ar aștepta acolo!
Din câte știu, s-a găsit o altă rezolvare (casele trec de la RAAPPS la Primăria Capitalei), dar ecoul gestului cretin de acum câțiva ani se stinge greu și-l reamintim firesc în zilele în care Ilie Ilașcu părăsește această lume. Avem câțiva adevărați eroi care au pătimit din greu pentru neam și țară, îi aducem cu tam-tam acasă, le conferim cele mai mari decorații, după care dăm să-i zvârlim înapoi peste Prut. Aferim!