Era să încep cu ponciful ”se citește ca un roman”. Și cum, de multă vreme, n-am avut plăcerea să citesc pe nerăsuflate un roman (românesc), renunțla introducere, dar păstrez ideea: cartea n-o lași din mână până la ultima filă. Cu regretul aferent. În ce mă privește, s-ar putea ca interesul, poate supradimensionat, să se explice prin aceea că majoritatea personajelor evocate în recenta cartea a lui Constantin Călin ”Provinciale” (Ed. Babel, 2012) mi-este cunoscută. Ori, mai bine zis, am crezut că le cunosc. Dar și cititorul mai puțin versat într-ale culiselor literelor române are din belșug motive să parcurgă cu mare interes o carte-jurnal care consemnează realități (cu precădere culturale) dintr-un orașde provincie, Bacăul, și ale unei perioade, 1975-1989, pe bună dreptate numită de o poetă ”a obsedantului prezent”.
De regulă, nu prea am încredere în jurnalele publicate post-festum: cele mai multe conțin retușări de circumstanță, dar mai ales încearcă să acrediteze disidența autorului încă din perioada intrauterină. Const. Călin previne de la început: ”Eu nu mă pot mândri că am sabotat epoca, sustrăgându-mă sistematic de la îndatoriri”. Drept pentru care se consideră mai degrabă un rezistent. De altfel, o disidență pur politică apare ca minoră, câtă vreme poziția contestatară privește tare general umane, inacceptabile oriunde și oricând. O atestă originala tablă de materii, din care citez câteva ținte: miere, cucută și zgură, sentimente erodate, anomalii, mizerii, reverii, anxietăți, dezbinări, zeloși, oportuniști, îngrijorări, afectări, imposturi, indignări, rugăciuni, așteptări…
Este parată și eventuala suspectare de contrafacere ulterioară, recunoscându-se intervenții în textele de altădată. Dar, explică autorul, ”nu mi-am schimbat punctul de vedere inițial și nu l-am adaptat la noile mele raporturi (mai bune sau mai rele) cu persoanele citate”. Un act de disidență l-ar putea constitui simpla scriere a acestor minischițe-dinamită, dar și periculoasa lor păstrare într-un orașîn care fiecare știe ce face fiecare și-ntr-o vreme în care ”organele” erau deosebit de atente la puținii din cultură care ar fi mișcat în front. Realitatea temporală a acestor consemnări o atestă bogăția de informații, cvasiimposibil de ”reinventat” după aproape patru decenii, precum și finețea unică a reacțiilor imediate, la fel de netrucabilă.
De remarcat că și propria persoană este supusă analizei necruțătoare: ”Ca să echilibrez puseele critice și autocritice, printre observații am introdus și propria mea anamneză”. A rezultat o galerie de personaje examinate cu remarcabilă și profundă pătrundere caracterologică; astfel evocat, peisajul redacțional apare de-a dreptul jalnic, mânat de meschine interese personale și dispus la compromisuri slugarnice, fapt cu atât mai regretabil cu cât este vorba de personaje și culte, și inteligente, și… strivite de brutalitatea șefului: ”Cine nu face așa cum am zis, să-și caute alt loc de muncă; valea! Asta e linia de sus!”. Autorul se străduiește să urmeze porunca verlaineană: ”Cine gândul nu-și trădează / Nu oftează”. Rămâne, totuși, umbra regretului de a fi ”consumat vorbe mari pe oameni mici”. Își ia, acum, revanșa încondeierilor după cum fiecare a meritat, cu vârf și îndesat. Din schițele, minifoiletoanele, instantaneele dialogate, pseudocronicile literare, plastice, teatrale, rezultă, mai întâi, imaginea nefardată a ”rezistenței prin cultură”, fără a se recurge la divizarea maniheistă rău/bun, apoi pitoreasca galerie de personaje, cele mai multe cu aura (oricum nemeritată) știrbită.
Adrian Marino spunea: ”Vrei să fii credibil? Vino cu o carte mare”. Constantin Călin poate apela oricând la argumentul cărții (și cărților) dedicate lui Bacovia. În raftul memorialisticii noastre, ”Provinciale” poate deține același rang: o carte într-adevăr ”mare”. Singurul regret al cititorului rămâne acela că autorul se oprește (cel puțin deocamdată) la momentul decembrie 1989. Ce de cameleonisme ar avea de consemnat după!… Ceva speranțe ar lăsa precizarea de pe coperta a III-a: ”Ediția I, parțială, fără note și anexe”.
