Afară-i vopsit gardul

Iulie. Invit doi prieteni ce nu cunosc Bucovina decât din poze și filme la o călătorie peste Obcina Mare și, apoi, Obcina Feredeului. De la Sucevița încolo se intră într-un tărâm fermecat. Detest descrierile de natură liricoide, cu „poieni smălțuite de flori”, „pâraie șopotind cristalin” și „brazi cu creștetu-n cer”, dar când încerci să așterni pe hârtie o relatare cât de cât convingătoare, primele îți vin în minte tot poncifele literaturizării edulcorate. Poienile chiar că-s smălțuite: aici, anotimpul este oarecum întârziat și margaretele-s în plină despletire albă. Nici sânzienele nu s-au trecut ba, printr-un cotlon întunecat, zărești chiar și o ciuboțica cucului uitată de soroc, cu galbenul petalelor ostenit, bătând spre alb bătrânicios. Se găsește câte o floare care să îmbrace oricare dintre nuanțele curcubeului rogvaiv: toate culorile lumii își au reprezentanți în împărăția vegetalului mărunt, vegheată sobru și ocrotitor de verdele albăstrui al molizilor „cu creștetu-n cer”. Este vremea în care frunzele, cetina, iarba, sunt necolbăite și pline de seve, anotimpul verdelui biruitor, al clorofilei născute direct din soare și ai zice că niciodată n-or să fie troiene și viscol peste Obcina Mare!… Am găsit un loc cu priveliște deschisă și am hotărât popas. Rău gând! Doar un metru-doi am intrat în pădure și ne-am îngrozit! De neînchipuit ce poate ascunde muchia impecabilă a lizierei: mormane de sticle din plastic, pungi și iar pungi, hârtii, resturi de mâncare, tinichelele conservelor, șervețele mototolite, hârtie igienică (folosită), cârpe, tăciuni de la grătare, iarăși pet-uri, sacoșe, cutii de bere… Pe cât de maiestuos și de virgin pare codrul Obcinei, pe atât de mizerabil ți se arată când cutezi să intri doi-trei pași – iar năvala turiștilor abia-i la început! Sigur că-i vorba de cronică lipsă de civilizație și de respect față de mediul în care viețuim – în țările civilizate, primul lucru așezat în mașină înaintea ieșirii la iarbă verde este sacul (ori sacii) pentru resturi și gunoaie; nu rămâne în pădure nici o scobitoare martor, nici o cutie de chibrituri, nimic!
Munții de mizerie din pădurile noastre n-or să-i rezolve nici expedițiile ecologice școlare, nici amenzile Sulfinei, nici eventualele procese-verbale ale silvicului, fiindcă nesimțirea-i prea mare, prea veche și prea de tot încuibată în deprinderile românului. Iar marea și adevărata tristețe abia începe: nu numai în pădure descoperi cu adevărată scârbă mizeria, după trecerea cortinei onorabile a lizierei, ci pretutindeni unde zgândări un pic și ciobești emailul strălucitor de la suprafață.
Am zis – și încă mai zicem – că România are un învățământ merituos și performant. Și iată că s-a descoperit, datorită râvnei presei, afacerea cumplit de murdară a vânzării subiectelor. Se vor lua niscaiva măsuri; deși înțelepciunea populară ne învață că peștele de la cap se-mpute, sunt rășluiți solzii din coadă și onor ministrul rămâne în funcție. Să fie ’mnealui sănătos, alta-i problema: subiectele n-au fost scoase pe tarabă întâiași dată anul ăsta. În 2006 abia s-a aflat! Cine știe câți ani în șir vânzarea a fost regula și, astfel, examinarea măsluită? Se mai poate drege busuiocul? Nici vorbă! Câte cariere nu s-or fi construit pe o fraudă, probabil, endemică, câte onorabile odrasle de bani gala (că săracul n-are cum își cumpăra subiectele, ci numai loaza cu BMW-ul parcat în fața școlii) nu termină acuș-acuș facultatea în care au intrat datorită bacalaureatului trucat șt au traversat-o cu examene cumpărate la preț fix? O sumedenie de ipochimeni îți vor da cu diploma în cap, pretinzând să conducă țara, deși n-au habar unde se așează o virgulă! Zgândăriți nițel pojghița aurită ce dă aparentă strălucire celor mai de încredere instituții pentru români (armata, biserica…) și veți afla mormane de gunoi sub preș. Știm că-i acolo și ne prefacem a nu-l vedea – asta-i marea tristețe!