Afară cu Brâncuși din Muzeul de Artă!

Oameni fini la gust, români din clasa întâi de bengoșenie, ne sfătuiesc – cu glas părintesc și patriotic – să-l prețuim cum se cuvine pe tăicuțu’ Brâncuși. Să-l prețuim, să-l iubim fierbinte cu inimă de român și să nu uităm să cotizăm cu bănuțu’, pentru a-i repatria operele, care umblă teleleu Tănase prin străini.
Alți oameni și mai fini la gust, români din clasa premium de bengoșenie, ziceau ieri – cu glas părintesc și patriotic – tocmai pe dos. Că e așa, o dovedește „Procesul-Verbal nr. 10, din 7 martie 1951”, al ședinței ținute, la Academie, de Secțiunea de Științele Limbii, Literatură și Arte. Ședință prezidată de – rog, aplauze! – academicianul Mihai Sadoveanu, la care au participat George Călinescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, George Oprescu, Al Graur și alții. Toți, academicieni din clasa premium de bengoșenie.
Subiectul dezbaterii îl reprezenta – ce concidență! – taman opera lui Brâncuși. Care nu era privit cu vreo umbră de simpatie, ci cu o antipatie plină de bulbuci opăriți. Academicianul Oprescu – om cu vorba grea ca pietroiul de pus pe murături – observa „lipsa de sinceritatea a lui Brâncuși”. Chiar așa! Care Brâncuși o fi fost el „om de talent și de mari speranțe în prima parte a activității sale, dar care, sub influența unor sculptori la modă la Paris, a devenit formalist, chiar când folosește elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze.”
Săpuneala continuă, de zici că un grup de paznici vigilenți au prins un ins pe nume Brâncuși, intrat pe porțile Artei fără să aibă bilet de intrare valabil. Iar concluziunea o trage academicianul Graur, care se arată „împotriva acceptării în Muzeul de Artă al Republicii Populare România a operelor lui Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă.” Așa că operele lui Brâncuși au primit un șut în cur memorabil.
Acuma, eu în cine să cred? În bengoșii de azi, sau în cei de ieri?