În pofida titlului, n-am de gând să reiau discuția privitoare la „Afacerea Grigore”, despre care am scris detaliat cu ani în urmă în această rubrică, ci doar să sugerez că, într-ale politicalelor, atât la noi, cât și aiurea, totdeauna și acum nu-i de așteptat deplină bună-credință, nici cultivarea programatică a adevărului. Lupta politică are rigorile ei, a căror constantă este tocmai… lipsa oricăror rigori: în numele democrației moșmondite, oricine poate spune orice, cât de aberant, imposibil și aiuristic ar putea să pară. Culmea: inamicii lui Candiano Popescu și, implicit, ai lui Grigore Ioan susțin că ar fi fost atacată o redută… goală (cică Grivița au luat-o alții, nu se spune cine, când, cum – nici n-ar fi nevoie, argumentul peremptoriu putând fi pur și simplu ignorat atunci când focul polemicii se aprinde peste poate).
Iar aberațiile continuă: Batalionul al II-lea de Vânători de Munte n-a luat parte la luptă, și Candiano Popescu nici n-a fost pe front în ziua atacului! Trecuseră anii, câteva alegeri zgomotoase și contondente au mai șters din relevanța detaliilor, iar documentele ce s-ar fi cuvenit de acum ratificate și trecute în fila istoriei, presa ruptă-n două încă le trimitea la tipar cu gonflările cuvenite, strict în funcție de ceea ce convenea fie liberalilor, fie conservatorilor.
Cum să susții că a fost cucerită o redută… goală, când în sângeroasa zi de 30 august 1877, Batalionul 2 de Vânători de Munte a pierdut 5 ofițeri din 9 și 112 ostași din 550? Ca să nu mai vorbim de faptul că în presupusa redută „goală” au fost uciși în aceeași crâncenă bătălie și câteva mii de militari ruși? Dar ce nu se poate când totul se poate? Totuși, nemernicia era prea gogonată! N-a fusese zămislită spre a fi inclusă între adevărurile războiului, ci doar pentru a produce emoție de moment, așa că toți cei care au inventat-o au trebuit, repede, s-o dea cotită printr-o semirecunoaștere spășită: „Este incontestabil că Batalionul al II-lea a fost brav, ca toată oștirea românească” – deci, n-a mai măturat o redută goală! Dar cedarea nu-i până la capăt: „batalionul s-a angajat însă în bătălie fără comandantul său, care a intrat în Grivița doar seara. Cât despre meritele domnului maior Candiano, ele sunt egale cu meritele lui Grigore Ioan, care avea o bortă de gloanțe în pălărie, adică, parodia colosală și a lui Candiano, și a lui Grigore Ioan”. Dovezi, din nou ioc!
Apar, ca și acum, impostorii. În anul de grație 2025, miniștri cu școală șparlită, acum aproape 150 de ani, escroci notorii de teapa lui Climoff, acuzator al lui Candiano, dovedit până la urmă a fi fost condamnat de șapte ori pentru înșelătorie, furt și escrocherie! Cu titlul alarmant breaking news, câte astfel de tiribombe nu s-au scurs în ultimii 35 de ani pe sub poala televiziunilor noastre? Adevărat, nu brutale și croite din topor precum multe dintre cele de după 1877, ci cu un real stil al persuasiunii, apt să-i confere aparență de credibilitate. Fake news-uri care se sting repede, dar rămâne un rău mirositor zaț cenușiu care, dacă nici nu-și propune să demonstreze, încearcă barem să năclăiască.
Un exemplu recent din categoria acuzelor cu caracter general menite să consolideze ideea „țară eșuată”: s-a încuibat în subconștientul nației ideea teribil de tristă precum căreia un sfert dintre copiii noștri se culcă seara flămânzi. Doamna Nabăr, șefa World Vision Romania, care a efectuat cercetarea, susține că a investigat 70 de sate. Posibil, de ce nu, e destulă sărăcie reală în România să-ncapă și excluderea cinei juvenile din ruralul mioritic. Da-n cele 70 de sate nu s-a observat că respectivii copii au și niscaiva părinți, bunici, alte rubedenii? Ăia ce fac, mănâncă seara pe șest, ascunși după cuptor, să nu-i zărească puștimea flămândă înfulecând – ceea ce ar fi inuman și de-a dreptul îngrozitor – ori dimpotrivă, rămân din solidaritate nemâncați aidoma cercetaților doamnei Nabăr? Iar n-ar fi bine, fiindcă astfel ar ajunge la vreun milion cifra totală a nemâncaților în fapt de seară, aducându-ne pe-aproape de amărâții din Somalia! Nichita Stănescu avea o vorbă și aici potrivită: ”hai să ne haidem!”
În „Afacerea Grigore” rămâne, desigur, treaba istoricilor să descâlcească întregul episod și să stabilească meritele fiecăruia. M-a interesat în deosebi substanța literară, virtuțile dramatice, semnificațiile lungului șir de întâmplări, posibila lor rezonanță în plan artistic. Dacă cineva este interesat, poate afla destule amănunte în cartea mea „Istorii și istorie” (Junimea, 2022). Tot acolo încerc să susțin și o opinie proprie privind veridicitatea poveștii: în felul său, are dreptate fiecare dintre cei doi Grigore! Citind cu atenție Memoriile regelui Carol l, am aflat (vol. X, pag. 18) că, de fapt, în acea bătălie n-a fost capturat un singur steag turcesc, ci… două! „Prințul Carol ordonă să se trimită trofeul la București” (este vorba de această dată despre un al doilea steag otoman). Ce-i cu el, de ce nu și-l revendică nimeni? Nu cumva drapelul luat la Grigore a Lucăi nu-i unul și același cu steagul cucerit de Grigore Ioan? Bizară ar fi doar ciudata potrivire de nume. Poate fi o ipoteză. Istoricii mă vor ierta pentru încălcarea domeniului, fiind liberi s-o accepte sau s-o respingă.
