Avem tendința să credem că haosul deplin în care s-a ajuns acum e-aproape de reprezentarea punctului maxim al mizeriei politice la români. Nici vorbă! În anul de grație 2025, strict flancat de novicele 2026, doar se strigă mai mult, mai ascuțit și mai tare – înaintașii n-au avut bogăția de mijloace tehnice cu care să ne zuruie creierii din zori până-n noapte cu sloganurile noii limbi de lemn, altfel, în materie de morală, cei dinaintea noastră par a fi fost chiar mai vajnici în peticirea albului în negru și adevărului în minciună răscoaptă.
În perspectiva apropiatei împliniri a celor 150 de ani de la Războiul de Independență, se poate constata mai întâi că unele dintre episoade nici acum nu-s până la capăt deslușite și că amestecul brutal și veros al politicii a izbutit să murdărească eroisme de-a dreptul sfinte pentru neam și țară. Printre ele, secvenţa luării primului steag turcesc, mult mediatizată în epocă şi, în egală măsură, contestată din cauza amestecului imoral al politicianismului brutal murdar. Eroul, Grigore Ioan, a fost dublat de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostaşi din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol şi mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi şi adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru independenţă, după cum n-ar avea atâta importanţă apartenenţa eroului la o zonă sau alta a ţării: eroul a fost un cvasinecunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi.
„Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii – a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive şi hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi, colonel şi general) Candiano Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi, mai ales, schiţa Boborul) capul „revoluţiunii” de la Ploieşti ar avea, dacă judecăm fără patimă, măcar două justificări capabile să-l scoată de sub acuza de donquijotism. Mai întâi, faptul că militase în numele ideii de republică şi, apoi, conjunctura, despre care nimeni nu mai are azi habar: „revoluţiunea” fusese plănuită a izbucni simultan în mai multe judeţe. Numai că liberalii radicali din Turnu Severin, Craiova, Bucureşti etc. au „amânat” acţiunea, Candiano rămânând singur-singurel să lupte cu… dinastia Hohenzollern-Sigmaringen. Cariera deputatului şi doctorului în drept Candiano Popescu părea, în 1877, făcută ţăndări – moment în care solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredinţeze comanda formaţiunii care va ataca reduta Griviţa.
Acum, după atâtea decenii, când avem posibilitatea unei priviri mai limpezi şi mai detaşate, înclin a crede în sinceritatea elanului patriotic, fără a neglija procentul de premeditare disperată în miza pe cartea reabilitării faţă de tron. Sub zidurile Griviţei muriseră câteva mii de oşteni ruşi, iar Batalionul 2 de vânători, pe care Candiano l-a condus la atac, a pierdut, în sângeroasa zi de 30 august 1877, 5 ofiţeri (din 9) şi 112 soldaţi (din 550). N-ar fi putut fi vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluţiune” ca la Ploieşti, ci de o cumplită întâlnire cu moartea.
După terminarea ostilităţilor, Candiano a scris cartea „Războiul neatârnării”, în care, la pag. 24, citim: „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat în batalionul 2 Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaş. Grigore Ioan a avut pălăria străpunsă de trei gloanțe și chiar pamponul pălăriei rupt de glonț….” Steagul va fi prezentat prinţului Carol şi împăratului Alexandru, apoi, dus în triumf la Bucureşti, închinat în faţa statuii lui Mihai Viteazul şi, în cele din urmă, depus la Arsenal. De aici încolo, începând un adevărat circ electoral.
Nu-i rău să ne amintim, la ceas de an nou, isprăvile strămoşilor, cu atât mai mult cu cât abia am trecut prin rafale de alegeri și ne așteaptă curând altele… În linii mari, asta ar fi, simplă, întreaga poveste. Dar ceea ce urmează frizează incredibilul. Istorisirea fiind ceva mai lungă, sunt nevoi să las restul în contul tabletei viitoare.
