Adularea netoților

Pe paginile de facebook, ale mele și ale altora, sub materialele bune-rele găzduite de memoria electronică a aparatului la care apăs și eu litere, înflorește o gâlceavă neîntreruptă. Cele mai arțăgoase replici au în substanța lor o iubire față de cineva care a fost insultat, nemeritat, de altcineva. Apologeții domnului Gigi Becali se iau de păr cu apologeții unui personaj similar cu care adulatul a intrat în coliziune de răgnete. Îndârjirile sunt maxime, iar scrâșnetul din dinți, ca o frecare de roci la cutremur.
Oana Zăvoranu și mama acesteia, ambele personaje care-mi sunt cu totul străine prin merite și preocupări, au reușit să încaiere polițiști, bodyguarzi și plebe, în poarta unui cimitir, mama fiind decedată, iar fiica absentă. Revoluția a izbucnit, cu patimă și enervări, în absența celor două. Doar televiziunile erau de față. Toate. Tragedia unei morți așteptate s-a schimbat într-un vesel balamuc. Fiica a dat interviuri, iar televiziunile le cumpără în draci. Prețul urcă deodată cu ratingul. Publicul este produsul televiziunilor, fiindcă nimeni sau mai nimeni nu mai face alt sport, iar televiziunile sunt, prin ricoșeu, produsul publicului. Cele două Zăvoranu, mamă și fiică, au intrat în istorie mai tare ca Iliescu, Băsescu și Udrea. Cutremurul și revoluția pălesc în fața unui eveniment de precupețe. Ieșirea lui Jiji în poarta pușcăriei a fost echivalată cu ivirea pe Munte a lui Hristos.
Știrea cu un copil din România care a uluit lumea cu invenția lui revoluționară, medaliat cu aur în SUA și aplaudat la Oscarul mintoșilor lumii, n-a încăput în cinci televiziuni generaliste și a fost băgată în subsol de ziarele online. La noi a fost accesată mai puțin decât o rețetă de budincă. În timp ce șapte studenți mediciniști români îndoiau în Olanda podiumul unei competiții de profil, spre mândria profesorului lor, unul dintre cei mai mari alergologi din România și din lume, care mi-a spus că e prima oară când se gândește să fugă din țara lui, dar e prea târziu s-o mai facă, fiindcă evenimentul, pentru el epocal, n-a încăput nicăieri în media românească, în trei televiziuni rulează geanta de 100.000 dolari a Elenei Udrea și în a patra votul lui Tăriceanu în apărarea junelui parlamentar Șova. Nu zic că ei ar fi netoți. Zic că noi suntem, pardon, eu sunt netot.
Domnul Ponta, orfan o vreme de adulatori, redevine speranță. Genialitatea lui e lăudată de cântăreți care au tăcut o vreme, atinși de filoxera rară a timidității. Revenindu-și, cu buzunarele pline, îl cară în poza tuturor televiziunilor și-l pomădează cu făina albă, de franzelă, a nemuririi. Azi l-am auzit spunând că nici el și nici miniștrii lui nu lucrează pentru leafă, ci pentru popor. Ne jertfim pentru binele public. ”Noi nu vrem salarii, noi vrem doar să lucrăm”. Am râs cu lacrimi, dar e prima oară când îi dau dreptate. Îi dau dreptate în partea de afirmație legată de leafă. Da, niciun ministru al lui și nici al altuia, cred, nu lucrează și n-a prea lucrat pentru leafă. Toți se descurcă în afara ei, dovadă înghesuiala din Beciul Domnesc. Toți își fac singuri leafa, ca pe un guguloi mare. Unii o primesc în genți negre la birou, alții o înșfacă la pungă, în cimitir sau la crâșmă. Leafa vine oricum, cu o îndestulare neimpozabilă. Apendicele legat de ”popor” rămâne apendice și, zău, nu merită să insistăm, pentru a ne proteja enervarea. Ponta a spus vorbele astea convins că unii îl vor crede. Câți vor înjura și câți vor crede? Mulți, că pe asta se bazează demagogia politică, îl vor crede. Guvernul lui de apostoli se lasă răstignit pentru țară. Bravo, băiatule! Sunt mândru de tine!
Adularea netoților, adesea aceiași cu bogătașii țării, fie că vorbim de metresa unui fost președinte sau de fiica sa, de un primar moldav care și-a făcut fiul vânzător de curent electric, singurul miliardar care n-a avut în viața lui decât o secretară care răspundea de redactarea facturilor de vânzare a producției hidrocentralelor făcute în vremea lui Ceaușescu, adularea, zic, e nemărginită. Dacă e bine recompensată, vom afla de Gigi Dumnezeu și de Victor Iisus Hristos. În tot acest timp, putrezesc în mansarde, redescoperiți la trei săptămâni după deces, prin semnalul olfactiv venit pe sub ușă, autori de tratate științifice, cercetători cu premii internaționale sau scriitori care sunt predați la școală. Netoții sunt mereu în atenția adulației publice, iar dacă se întâmplă să moară, sunt vegheați de președintele academic al doctorilor, de armata de cameramani a televiziunilor și de bocitoarele care și-au luat din timp avansul pentru plâns. Sportul adulării netoților devine național, iar numeroase persoane, unele vizibile seară de seară în televizor, s-au calificat și au căpătat centură. Neagră.
Ridicându-mi ochii dintr-o carte, citesc pe manșeta mișcătoare a ecranului din odaie, unde circulă în viteză o știre, că un vapor s-a scufundat cu 900 de emigranți. Echipele de intervenție specializate au reușit să…salveze 24 de cadavre! Tot acolo, cu altă literă, pe alt rând, scrie ceva despre România. Pe ea cine o salvează și în ce formă, vie sau decedată? Vaporul e dedesubt, România deasupra, sau e una și aceeași știre? Cine s-a scufundat? Devin atent, dar intră publicitatea și mă scufund la rându-mi în ceață.
Sărăcia nu înseamnă neapărat absența averii materiale, ci absența iubirii, incapacitatea de a iubi oamenii. Este, în linii mari, una din ideile de la bătrânețe ale lui Tolstoi. Cei mai săraci sunt săracii în privința averii sufletești, așa traduc eu zbaterile marelui gânditor care nu se sfia să enunțe lucruri simple, atârnând de ele o uriașă greutate. Mă întreb, știindu-l obsedat să-și împartă pământul mujicilor și chiar să-și lase jurnalul, ultima lui creație, lumii și nu familiei (din acest motiv nevastă-sa intenționa să-l declare nebun!), cum ar fi rezolvat marele Tolstoi sărăcia sufletească a atâtor nevoiași cu gândul? Ce să le împartă? Le-a împărțit cărți și degeaba, mai ales că-n Rusia vremii lui cei mai mulți erau analfabeți. Azi, fără a fi mulți analfabeți (mă refer la noi, dar sunt asigurat că vor fi în curând mulți), avem din ce în ce mai puțini cititori. E ca-n bancul cu străinul care oprește la Universitate, în piață și întreabă un agent, în engleză, pe unde s-o ia spre Constanța. Nefiind înțeles, întreabă în franceză, apoi în germană, italiană, rusă. Degeaba! Pleacă turistul. Ai văzut, îi spune uimit agentului un trecător care asistase la discuție, câte limbi știe ăla?! Și la ce i-a folosit, răspunde plictisit agentul?!
Ieri au venit, cu un aer înalt, de parcă ele respirau în altă lume, inaccesibilă mie, două cucoane din București. S-au recomandat ca fiind de la un trust de presă cu nume străinesc, deținător de patru ziare și cinci reviste. Eu m-am recomandat cu numele meu și atât. Nu păreau să fi auzit de mine, ceea ce m-a liniștit într-un fel. Le-am povestit despre Brâncuși, despre pietrele cioplite de țărani, am adus vorba despre talentul sculptorilor de a fi mari pictori, pomenindu-l pe Michelangelo, același care a pictat Capela Sixtină și a extras cu dalta, dintr-un bloc de marmoră, celebrul David, despre… Au cătat mereu cu privirea în sus de parcă nimic nu le atingea. Au promis să mai vină.
Vine de la școală fiica mea cea mică. Deschide televizorul în căutarea desenelor animate, la care are acces un interval stabilit de părinți pe care, firește, nu-l respectă niciodată. Trece peste un post cu știri și prind din zbor iar un naufragiu. Institutul Cantacuzino, prin grija Guvernului, va fi salvat, trecând de la nu știu cine, la nu știu ce. Iar naufragii, iar statul care ne scoate la mal. Ce ne făceam fără stat, fără premier, fără miniștri și rămâneam un popor care se autogospodărea în granițele limbii lui, mult mai extinse decât cele stabilite de creioanele învingătorilor din cel de al doilea mare război? Să ne fi fost limba română Rege, iar inima, aia care nu prea mai bate în ritmul cosmosului de acasă, Regină? Pun și eu, pentru mine, întrebări prostești, că amenzile sunt mici.