Comentariu

Adrian Păunescu – magnetism, controversă, umbre



Adrian Păunescu, azi trecut între umbre, a fost un poet magnetic prin curgerea uimitoare a versurilor sale, limpezi, simple și puternice și un om controversat, prin manifestările unei personalități intense, ades luată de apa tare a poeziei și a unui sine vulcanic.
N-am trăit pe viu experiența unui cenaclu dirijat de poet. Doar am ascultat câteva, la radio. Și impresia era aceeași: sumbră, de o intensitate strivitoare. Dar ce se întâmpla acolo, cu adevăruri și înflorituri, era viu și prezent în folclorul, anecdotica urbană. Fapt: umplea stadioane, ridica lumea, o făcea să scandeze. „Trăiască România, trăiască tricolorul/ Trăiască Alma Venus, Măria-sa poporul” (Alma Venus s-a pierdut în timp), dar și, în cadență: „Trăiască Ceaușescu, partidul și poporul”.
Și ei credeau, cum n-ar fi crezut nici după ore de băgat în cap al celebrului program al partidului de creare a „«s.s.m.d.» și înaintare a României spre comunism”. Era debușeu, divertisment, dar și o propagandă pe care și-ar fi dorit-o orice ocârmuire. Variațiile, alternativele erau mai rare. Dar aceeași incandescență o întreținea și steaua muzicii iugoslave, Lepa Brena, în ’84, pe stadionul de la Timișoara, cu „Zivela Jugoslavija”. Și același folclor urban zvonea că bănățenii, care o adorau pe bosniaca Brena, făcuseră și două versuri cam licențioase, cu trimitere la cuplul prezidențial: „Ceaușescu și Elena/ Să o pupe-n fund pe Brena”.
Însă în anii de la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut, exaltarea stadionului se topise în monotonia ucigătoare și rigidă a „Antenei Cântării României”, un spectacol itinerant, adânc programatic, transmis cu sfințenie la sfârșit de săptămână și care mânca puținele ore de program TV admise. De exasperare, veșnicul și același folclor urban produsese zicerea rimată „Cățeluș cu părul creț/ Poartă Antena prin județ”, cu trimitere la poetul-dirijor, care, pe scenă, conducea ostilitățile așezat la o măsuță, revărsându-și torențial versurile, în lungi intermezzo-uri ritmate.
După trecerea tăvălugului revoluționar din ’89, capricioasa memorie colectivă a reținut, la început, mai curând uniformitatea searbădă a „Antenei” și poveștile despre colorata viață particulară a lui Păunescu, îndeosebi în anturajul pestriț care gravita în jurul lui Nicu Ceaușescu și a „haltei” Melody și mai puțin frumusețea, sensibilitatea și farmecul cântecelor, versurilor, glasurilor Cenaclului. Și Păunescu s-a retras la o vremelnică odihnă, poate și zdruncinat de la fugăreala luată de la niște anonimi indignați, care-l recunoscuseră pe lângă ambasada americană în zilele lui decembrie 1989. A revenit, și-a făcut mea culpa: „Am fost un porc”. Și restul este istorie.
În bunul, iertătorul și ipocritul obicei autohton, după care un om este sublim doar după ce a fost scos de pe șină sau a plecat la cele veșnice, azi i se aduce obolul. De la unii, cu suflet și neprefăcută sinceritate. De la alți procleți, doar pentru înregimentarea care dă bine în „iertătorul” stil autohton.
Sufletul și neprefăcuta sinceritate sunt pentru multele sale poezii adresate minții și inimii. Și care îndulcesc păcatele omului. Inclusiv cel al trufiei. Adrian Păunescu nu trebuie ținut minte prin osanale – poate nici prin cele care le ridica puternicilor zilei. Ci prin dreaptă măsură: într-un talger poetul, într-un talger persoana cu umbre și lumini.
Așa cum se definea într-o poezie de început: „Cât om mă socot port pe frunte toți spinii / Și crucea mi-o port, ca și cum aș zbura/ Căci omul e om cât mai are opinii/ Aceasta-i opinia mea”.
Indira CRASNEA