Adrian Păunescu e tot ce în literatura română ar trebui să fie altfel

Frați moldoveni, grozav m-am mai certat cu un ins, duminică, la un grătar cu mici și cârnăciori stinși cu bere. Omul, cherchelindu-se, s-a apucat să recite ceva din Păunescu – versurile alea cu „iubita mea să ne-aruncăm în valuri” – clamând că Păunescu e cel mai tare scriitor român.
Eu l-am luat cu bunișorul la început, obiectând că e o diferență între a fi versificator și poet, dar ăla m-a acoperit, recitând „cine are părinți, pe pământ nu în gând, mai aude și-n somn” nu știu ce.
L-am lăsat în ale lui, până când omul a plusat, zicând că Păunescu a fost un tip corect, moral și mai vertical ca Turnul Eiffel. Atunci, mi-am activat mica mea cultură politică. Și am amintit doar episodul de la 8 martie 1994, când Adrian Păunescu a afirmat în plenul Senatului României că liderul țărănist Coposu a fost informator al Securității. La două zile după aceasta, ziarul „Vremea”, păstorit tot de burduhănosul bard, dubla acuzația, publicând așa-zisa dezvăluire „Turnătoriile lui Corneliu Coposu”.
Acțiunea poetului care-l pupase cu precizie de țintaș în fund pe Ceaușescu a creat valuri de indignare. Sub prestare de jurământ, Virgil Măgureanu, directorul de atunci al SRI, a dezmințit afirmațiile lui Adrian Păunescu: „Toate referirile la activitatea de informator a domnului Coposu sunt gratuite.” În aceeași zi, Partidul Democrat a luat și el poziție: „atacurile la adresa lui Corneliu Coposu jignesc un martir al poporului român.”
Atât de tare l-au durut pe Păunescu aceste luări de poziție, încât cel mult și-a eliberat gazele din intestinele sale puturoase, făcând astfel să se cutremure munții noștri semeți și speriind păsările care se odihneau pe ramurile stejarilor din pădurile seculare. A reacționat ca orice nesimțit. Adică n-a reacționat.
Înainte de a pleca scârbit de la acel grătar poetic, i-am zis cherchelitului ceva ce vă spun și dumneavoastră:
-Păunescu este tot ce în literatura română ar trebui să fie altfel. Atât.