Adormirea Maicii Domnului – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a înlocuit ziua zeiței Artemis din Efes (Diana, la romani), foarte populară mai ales în Asia Mică, marchează ziua nașterii Fecioarei Maria în Împărăția cerurilor.
După Înălțarea Domnului și după momentul Cincizecimii, Sfintele Evanghelii nu mai menționează nimic despre Maica Domnului. Doar în Faptele Apostolilor este amintită prezența Maicii Domnului în Ierusalim, alături de Sfinții Apostoli, la frângerea pâinii: „Toți aceștia [apostolii] într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui.” (Fapte 1, 14).
Ca și în alte cazuri, originea instituirii acestui praznic este reprezentată de sfințirea unei biserici închinate momentului adormirii Maicii Domnului. Până la mijlocul secolului al V-lea, cei din Ierusalim, în ziua de 15 august, mergeau în pelerinaj la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” situată între Ierusalim și Betleem, construită de aristocrata romană Ikelia, pe locul unde Fecioara Maria ar fi zăbovit în drum spre Betleem. Nu departe de locul acesta se afla mormântul Rahelei, soția patriarhului Iacov. Însă după rezidirea basilicii de deasupra criptei Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de către împăratul Mauriciu al Bizanțului (582-602), s-a fixat ziua de 15 august ca zi de prăznuire, dată respectată în tot imperiul. Odată cu rezidirea acestei basilici, pelerinajul de la biserica Ikeliei s-a mutat în ziua de 13 august.
În Apus, sărbătoarea a fost menționată abia în secolul al VI-lea de Grigorie de Tours († 593). Data era însă variabilă. Dacă în Egipt, Arabia și Galia sărbătoarea se ținea la 18 ianuarie, în Palestina și Grecia prăznuirea acesteia avea loc la 15 august. De aici, sărbătoarea a trecut și în Occident, Papa Teodor I (642-649), originar din Ierusalim, acceptând tot ziua de 15 august.
Sărbătoarea închinată adormirii Maicii Domnului era precedată de o pregătire prealabilă. În acest scop, cu 40 zile înaintea sărbătorii, creștinii din împrejurimile Ierusalimului se retrăgeau pentru contemplare în corturi amenajate pe valea Cedronului. Desigur, Biserica a înlocuit aceste retrageri anahoretice cu postul de două săptămâni, însoțit de meditație, rugăciune, înfrânare, milostenie și alte nevoințe.
În plus, slujba praznicului a fost îmbogățită cu Prohodul Maicii Domnului, cântare care a fost alcătuită de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului. Manuel din Corint a fost profesor la Școala Patriarhală din Constantinopol, mare orator al Patriahiei Ecumenice și prieten al domnului Neagoe Basarab. La noi, slujba prohodului a fost tradusă din slavonă, pe la anul 1820, de Ion Pralea.
Cât privește rânduiala Prohodului Maicii Domnului, ea este aceeași ca la Prohodul Mântuitorului, numai că nu se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, ca în Vinerea Mare, ci cu un epitaf ce poartă pe el icoana Adormirii Maicii Domnului.
Potrivit Sfinților Părinți și scriitori bisericești: Iuvenalie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Epifanie Monahul, Ipolit al Tebei, Ioan Geometrul, dar și consemnărilor apocrife pe care le aflăm în Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită de teologul protestant Tischendorf Transitus Mariae – Adormirea Mariei (aproximativ secolul al IV-lea), Urcarea la cer a Maicii Domnului (secolul al IV-lea) și Adormirea Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și-n veci Fecioara Maria (secolul al VII-lea), scrisă de Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului, evenimentele s-au derulat astfel: Maica Domnului a fost înștiințată de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, despre mutarea sa la cer, într-o zi de vineri, cu trei zile înainte. Aceste zile, Maica Domnului le-a petrecut în priveghere, meditație și rugăciune. Tradiția spune că Sfinții Apostoli, aflați în misiune în diferite zone ale lumii, potrivit sorților, au fost aduși pe norii cerului, în mai puțin de trei ore, pentru a fi prezenți la acest eveniment. Celor unsprezece li s-au adăugat și apostolul Pavel, Dionisie Areopagitul și Ierotei, mentorul lui, Iacov, ruda Domnului, femeile mironosițe și prin ei, tot Ierusalimul. De altfel, icoana praznicului surprinde momentul. Mântuitorul Hristos în slavă, înconjurat de un nimb de lumină, privește trupul Maicii Sale, ținând în mâna stângă sufletul ei preacurat, metamorfozat în chipul unui copil îmbrăcat în alb și cu aureolă.
Sfinții Apostoli, între care se disting Petru, Pavel și Ioan, ultimul aplecat cu tandrețe filială spre Maica Domnului, înconjoară cu emoție sicriul sfințeniei, în care este așezat trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Chipul „celei pline de dar” strălucește mai tare decât lumina. Mulțimea îngerilor prezenți evidențiază valoarea celei „mai cinstite decât heruvimii și mai slăvite fără de asemănare decât serafimii” și decât toate puterile cerești.
Meliton de Sardes spune că, adormită fiind, „un iudeu, pe nume Iephonias”, rău intenționat, a încercat să-i răstoarne sicriul. Atunci un înger al Domnului i-a tăiat mâinile, cu o sabie de foc. Doar pocăința i le-a redat.
Sfântul ei trup – după ce a fost prohodit cu cântări sfinte – a fost pus de Sfinții Apostoli într-un mormânt din Grădina Ghetsimani. După înmormântare, notează autorii apocrifelor, „trei zile continuu s-au auzit vocile îngerilor”, care îi aduceau cântări de laudă, după care un nor luminos, a cărui strălucire nu avea asemănare, a învăluit-o sub privirile Sfinților Apostoli.
Sfinții Părinți afirmă că Maica Domnului a fost înviată de Fiul ei și înălțată prin puterea Fiului ei cu trupul la cer. Nici nu se putea ca Maica Vieții să fie sortită putreziciunii. Mărturie stă apostolul Toma care, nefiind prezent nici de această dată, prin pronia divină, la punerea în mormânt a Maicii Domnului, sosind trei zile mai târziu, a dorit să deschidă mormântul. Însă intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul și brâul ei, odoare sfinte, care au fost duse ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol. Această mărturie a fost principalul argument al învierii și mutării cu trupul la cer a Maicii Domnului, după cum de altfel va mărturisi Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în care s-a stabilit definitiv doctrina marială privind maternitatea și pururea fecioria Maicii Domnului înainte, în timpul și după nașterea lui Iisus. Pururea fecioria ei este evidențiată de altfel și în icoanele Maicii Domnului prin cele trei stele.
În Apus, Papa Pius al XII-lea a instituit și proclamat, în anul 1950, dogma Înălțării (Assumptio) Maicii Domnului la cer, prin puterea ei și nu prin intervenția Fiului său.
Cât privește localizarea mormântului Maicii Domnului, circulă două ipoteze. Unii susțin Ierusalimul, unde Maica Domnului a rămas până-n anul 43, iar alții Efesul.
În lucrarea apocrifă Transitus Mariae – Adormirea Mariei, lucrare datată în secolul al IV-lea, dar bazată pe izvoare care coboară până în secolul al II-lea, este menționat că Însuși Iisus i-ar fi indicat Sfântului Apostol Petru Grădina Ghetsimani ca fiind locul mormântului. Sfântul Ignatie, în cele două scrisori adresate Sfântului Evanghelist Ioan, menționează că Maica Domnului și-ar fi petrecut ultimele zile în Ierusalim. Această afirmație este întărită și de Sfântul Epifanie de Salamina († 403), care spune că Sfântul Ioan a mers singur la Efes. Dionisie Pseudo-Areopagitul, într-o scrisoare adresată episcopului Titus (363), și Pseudo-Meliton de Sardes (secolele V-VI), în lucrarea Cartea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, plasează mormântul Maicii Domnului tot în Grădina Ghetsimani.
În secolele următoare, Sfinții Grigorie de Tours, Isidor de Sevilla, Iuvenalie, Modest și Sofronie al Ierusalimului, Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanul și Ioan Damaschin susțin că mormântul Maicii Domnului se află la Ierusalim. În sprijinul acestei afirmații stau și mărturiile arheologice. Se știe că, deasupra capelei construite de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului, împăratul Mauriciu (582-602) a construit o basilică superioară, capela cu mormântul Maicii Domnului devenind o criptă. Firește, în decursul timpului basilica a fost distrusă în mai multe rânduri, însă de fiecare dată a fost reconstruită de cruciați, devenind astfel abație benedictină. După distrugerea Ierusalimului de către Saladin, ea a fost transformată în abație franciscană. Din 1757 a revenit grecilor.
Cât privește Efesul, ipoteza este susținută de tradiția conform căreia Maica Domnului l-ar fi urmat pe Sfântul Evanghelist Ioan în misiunea sa în Asia Mică; această misiune este atestată de altfel de către Sfântul Irineu de Lyon și de Grigorie de Tours. Aici, la Efes, Maica Domnului a adormit pe la anul 45 d.Hr., pe la vârsta de 60-70 ani. În plus, Efesul mai este susținut și de toponimia mai multor locuri care atestă prezența Maicii Domnului în acel oraș: Casa Preasfintei Fecioare, Dealul Preasfintei (Panagia Kapulu) ș.a.
Sfinții Părinți, dincolo de această prezență temporară a Maicii Domnului în Efes, susțin că atât adormirea, cât și înălțarea cu trupul la cer au avut loc în Ierusalim.
Maica Domnului, făclie de Dumnezeu luminată, a trebuit să sufere moartea, supunându-se rânduielii firii, căci și ea era din Adam, adică moștenitoare. Întrucât a fost curățită de păcat în momentul zămislirii lui Iisus, ea nu a putut fi ținută de moarte, ci a fost preaslăvită prin voința și puterea Fiului său, Care a chemat-o la El.
Maica Domnului a murit cu adevărat, așa cum a murit, cu adevărat, și Domnul nostru Iisus Hristos, după natura Sa omenească, luată în întregime din Maria. Însă Maica Domnului nu a murit din aceleași condiții determinante, din cauza cărora mor toți oamenii. Moartea ei este ultima treaptă a urcușului ei duhovnicesc – îndumnezeirea, la care sunt chemați toți fiii Bisericii. Biruința asupra firii, triumful asupra morții, preamărirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu până la desăvârșirea ei duhovnicească și așezarea ei mai presus de toate cetele cerești sunt sintetizate în troparul praznicului: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții; și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.
Cuvintele Maicii Domnului: „Faceți orice vă va spune.” (Ioan 2, 5), rostite cu prilejul nunții din Cana Galileei, rămân ca un memento peste veacuri.