În jur, în realitatea imediată, subiecte destule. Cel mai greu, inclusiv de digerat, este Securitatea. Mai precis intruziunea sa în lumea sportului, printre cei cu carieră socotită model. Aș asemui interesul pentru această plevușcă succesului de care se bucură tabloidele. Vina adoslecentului Popescu-Petrescu, aceea de a compensa lipsa de la școală cu compuneri scrise cu carioca, întru apărarea scumpei patrii, pălește în fața culpei concrete a celor care alcătuiau efectiv aparatul opresiv. De la simple instrumente pline de zel la minți diabolice, sute de oameni își papă senini pensiile de zeci de milioane. Un abominabil torționar de la Pitești și-a dus liniștit traiul într-un orășel de provincie, nederanjat de nimeni nici măcar după Revoluție, deși ar fi meritat să fie împușcat chiar și de comuniști, odată cu lotul Țurcanu. Iată paradoxul: aceștia sunt plătiți de noi (și încă bine!) pentru că odinioară au făcut lucruri care acum ne repugnă, ne indignează, ne revoltă, dar nu către ei se îndreaptă indexul nostru, ci către unii mai fricoși sau doar mai sărăcuți cu duhul. În ultimii mei ani de liceu, care au coincis cu ultimii ai comunismului, când se ridicau unele probleme mai delicate la orele de Economie Politică, se mai găseau colegi care credeau sincer în ideile de propagandă. Așa că versaților racolatori le-ar fi fost ușor să îmbrobodească suficienți adolescenți cu lupta împotriva imperialismului etc.
Desigur, altfel se pune problema când informatorii combină prostia cu răutatea sau cu interesul material, iar subiecții lor au de suferit la modul concret. Citeam ieri un articol care părea scris pe o catedră a moralității, dar cu o schemă logică fisurată: profesorul Geambașu îl urechează pe elevul-pârâcios Popescu-Petrescu, în condițiile în care decanul Felix a pârât matur și conștient!
