Adio, România, nu mai e nimic de făcut

Am citit un articol care m-a cutremurat. Nu are exaltările mele poeticești, ci o îndurerată analiză făcută de un profesor sociolog. Analiza ruinei, ca substantiv și verb, se mulează, crede universitarul Eugen Blaga, perfect pe starea României de azi. Îi dau dreptate și pentru că, nimerindu-mă într-o gară care era cândva, cu liniile întregi și, chiar dacă nu strălucea, era. Azi e o expoziție de rugină. Nu reiau articolul, publicat zilele trecute de AMPress și pe care nu apucasem să-l lecturez, cu toate că autorul mi-e amic și aveam obligația de suflet s-o fac. Sintetizez acum, în interpretarea mea: Adio, România, nu mai e nimic de făcut!
Cineva m-a întrebat dacă noi, scriitorii, ziariștii, dincolo de comentarii oțărâte, avem soluții. Eu n-am. O recunosc fără umilință și fără îngâmfare. N-am soluții nu pentru ruina industriei românești, bună, proastă cum era, dar era, fiindcă, după distrugerile comuniste, acest capitalism a distrus nu doar ce s-a făcut în socialism, ci și ce mai rămăsese din capitalismul regal. N-am soluții, nu să repun combinatele siderurgice, din starea de ruină, pe butonul de funcționare. N-am soluții nu pentru întoarcerea acasă a o treime din populația țării, primită cu brațele deschise de Canada, de pildă, care e o țară cât un continent nelocuit (am mers o mie de kilometri, îmi spune prietenul Paul Voicu, patron de editură și tipografie din Ploiești, întors de curând de acolo, și n-am găsit un popas pe șosea, o gheretă cu suflet), primită de toți sub aparența că fac nazuri, dar pun românașii la treabă și ei fac treabă, n-am soluții nu să refac învățământul care a dat valori universale. Toate astea-s isprăvite. N-am soluții să refac românul, să-l recompun moral, să-l rezidesc, ca femeie, în Mănăstirea – cu termopane! – a Curții de Argeș și ca bărbat, pe soclul Bucegilor, n-am soluții să refac omul de omenie, definiție intraductibilă a limbii române. El începe să nu mai fie.
Lili Brătulescu s-a întors la Sângeru de curând, la 60 de ani, să-și vândă casa părintească, cu intenția de a se întoarce la fiica ei care trăiește în străinătate și copiii fiicei nu știu o boabă românește și trăiesc acolo fără amintiri. Ei n-au trecut și nu provin de nicăieri. Am convins-o să-și sape o fântână în curtea pustie a casei părintești și să mai mediteze asupra plecării și vânzării. Dar e prea puțin pentru dezastrul înstrăinării noastre morale aproape generalizate. Mi-a spus că a săpat-o, fântâna, să-mi facă mie plăcere, dar tot va pleca. De tot? De tot.
Nu cred că mai e ceva de făcut. Nu în privința industriei care nu mai e, nu în privința petrolului care nu mai e al nostru, nu în privința teritoriului național agricol vândut peste 50 la sută străinilor – măcar ei îl lucrează. Nu e vorba de golirea României de forță de muncă, ci de golirea României de suflet. Am văzut fotbaliștii Naționalei pierzând în fața Muntenegrului, fiindcă fotbaliștii acestei țări cu sub un milion de locuitori credeau în țara lor și ardeau pentru ea. Ai noștri se uitau la ceas să se termine întâlnirea care-i plictisea.
Da, profesore, ai dreptate. Dar nu pentru ruina fizică a țării mele, doborâtă în substanța ei minerală, ci pentru că oamenii nu mai sunt decât rar și întâmplător oameni și pentru că ne-am pustiit cu totul. Noi cu noi, noi între noi. Ruina despre care vorbești e în noi și, din păcate, eu cred că nu mai e nimic de făcut. Tu închei cu o speranță. Eu n-o mai am.