Adio, Gutenberg!

Am căutat în tot Iașiul un aparat de proiecție cu film pe 16 mm ori o masă de montaj pentru a revedea și, eventual, folosi cadre uitate ce le păstrez neatinse de aproape jumătate de veac. N-am găsit barem unul, nici măcar la Întreprinderea Cinematografică; odată, era plină țara cu astfel de scule, televiziunea lucra cu film de 16 mm, caravanele și cinematografele sătești de asemenea – nici urmă, parcă au intrat în pământ! Am vrut să reconstitui, pentru o expoziție evocatoare, un afiș „cules” în tipografie cu literă de plumb. Eșec: cine să mai păstreze astfel de vechituri inutile? De unde literă de plumb? Capitole întregi ale istoriei culturii, rescrise electronic, au trimis în deplină uitare meșteșuguri și tehnici considerate cândva „de vârf” și ajunse azi cel mult subiect de interes muzeistic.
Știe oare generația tânără, care de multe habar n-are (și nu din vina ei), că tiparul cel adevărat (fie-i țărâna ușoară) n-are mai nimic comun cu procesul tehnologic actual? Peste câteva luni se vor împlini 580 de ani de la inventarea tiparului în Europa: 1439, Gutenberg – nu întâmplător de profesie bijutier. Precizarea „Europa” este necesară, fiindcă tiparul cu litere mobile l-au inventat chinezii, cu patru veacuri înainte (Bi Sheng, 1041).
Greu de conceput progresul umanității fără invenția tiparului! Și ce a rămas din născocirea lui Gutenberg? Practic, mai nimic. Meșteșugul imprimării clasice (i-am putea spune chiar „arta tiparului”) s-a preschimbat fundamental, chiar sub ochii noștri, aproape fără să ne dăm seama când și cum. În primii ani de după 1989, tipografiile încă mai lucrau, în mare, după metoda Gutenberg – folosind, adică, litera mobilă. Chiar dacă linotipul, inventat în 1886, părea a utiliza altă tehnologie, principiul rămânea același, mobilitatea literei transferându-se asupra matriței purtătoare a imaginii rândului întoarsă în oglindă.
Întâi de toate, a dispărut „inima” oricărei întreprinderi poligrafice – zețăria. Ca, de altfel, și profesia de zețar. Dintre toate specializările ce le presupunea „arta tiparului”, aceea de zețar era considerată cu adevărat în măsură să legitimeze calificarea de tipograf (iar cei care, tipărind carte, au ajuns să scrie cărți – de pildă, George Lesnea – au fost, de regulă, zețari). Și la 1700, și-n 1990, zețăria arăta la fel: o sală lungă, mobilată cu un soi de dulapuri scunde și năclăite, din care se deschideau imense sertare cu despărțituri. Se numeau, nu știu de ce, „regale” și oriunde în lume aveau aceeași împărțire și poziționare a căsuțelor purtătoare de litere. Zețarul adevărat nu-și ridica privirea din manuscris, culegând literă cu literă, spre a le încolona în „vingalac” (iarăși o denumire stranie!), astfel construind rând cu rând pagina de carte fără a privi floarea literei. Fila odată construită, era legată cu… sfoară de cânepă și se dădea o „perie” pentru corectură, după care urma scoaterea și înlocuirea literelor greșite. Zețarul folosea fie o pensetă, fie un mâner cu un cui la capăt spre a vâna și extrage litera vinovată.
Introducerea linotipelor și a mașinilor Ludllow pentru titluri nu a modificat prea mult tehnologia; atâta doar că, în loc să se înlocuiască litera zăpăcită, se turna din nou tot rândul. O pagină cântărea cam un kilogram-două, în funcție de format. Cartea în întregime putea ajunge la sute de kilograme! Dacă se modificau câteva rânduri la pagina 15, intervenția trecea ca vântul prin lan până la pagina ultimă, sute de kilograme de plumb urmând a fi mânuite, dezlegate, legate, clădărite din nou… În fine, cartea intra în mașina de tipărit.
Am mai prins tiparul cu „puitoare”: la începuturile revistei „Cronica”, în spatele mașinii era postată o biată femeie ce cobora coala de hârtie și o potrivea în ghidajul metalic: de 12.000 de ori același gest, la fiecare grup de patru pagini! Ca-n „Timpuri noi”, filmul lui Chaplin! Cartea se cosea la cotor (broșarea fără coasere a apărut târziu) și urma să-și primească coperta. Policromia coperții se obținea prin descompunerea imaginii în patru culori fundamentale și trecerea cartonului de patru ori prin mașină, fiecare placă de zinc imprimând nuanța ce i se repartizase. Pentru ca tiparul să fie omogen și uniform, mașinistul „peticea” vechiul și ostenitul cilindru principal lipind bucățele de hârtie în zonele cu imprimare ștearsă, astfel mărind presiunea și… etc., etc.
Singurul utilaj pe care-l mai recunosc în noile tipografii este mașina de tăiat. În rest, desktopuri albăstrii și alte drăcovenii electronice. Pe vremea mea, o carte se tipărea și se finisa, în caz fericit, în patru-cinci săptămâni. Acum, am dus (pe DVD) ditamai opul de 600 pagini, cu trei coli de ilustrații, și am întrebat cam când va fi gata cartea. Răspunsul: „treceți după ora 17”.