Am mai spus că mi se pare foarte trist, pentru România de astăzi, spectacolul stradal al bătrânilor care alcătuiesc zilnic ciorchini în preajma locurilor unde se distribuie „Adevărul de seară”.
Am mai spus și că ei fac coadă cotidiană nu pentru că ziarul lui Dinu Patriciu ar fi cine știe ce bunăciune tipărită, conținând știri electrizante, anchete curajoase sau reportaje compuse cu talent, ci doar pentru că se împarte gratuit, fără bani. Dacă ar costa ceva, un mărunțiș cât de subțire zornăitor, picior de mușteriu nu ai mai vedea în dreptul cutiilor de metal pe care scrie „Adevărul de seară”.
Nu e vorba de nicio zgârcenie aici, ci de realitatea tristă că pensionarii din România nici măcar câteva pagini de ziar nu-și pot permite să-și cumpere din pensia lor amărâtă.
Mai e însă ceva: în mod cert, coada le stârnește nostalgii, fiindcă generația a treia a poporului român are coada în sânge. Dar nu orice fel de nostalgii, ci niște nostalgii pe care le putem numi de „lagăr de concentrare”, „de Auschwitz” !
– Îți amintești, bre Vasile, când stăteam noi doi tot așa, pe vremea lui Ceaușescu, la coadă la unt, ulei, zahăr și bulane de găină ?
– Cum să nu-mi amintesc, bre Ilie ! Ehei, Ceaușescu, ce vremuri erau alea…
Într-o zi, am întâlnit-o pe profesoara mea de engleză din liceu, o femeie de o rară eleganță, care ne vorbea cu flacăra despre presa britanică, prima din lume ca profesionalism, după cum credea ea. Acum, era în așteptarea unui produs al presei românești, ultima din lume ca profesionalism, cred eu și nu numai eu.
– Ce faceți aici, doamna profesoară ?
– Ce să fac, aștept.
Ce trist ! Dar și mai trist va fi dacă se vor împlini zvonurile care dau ca sigură oprirea „Adevărului de seară”, din cauza pierderilor financiare uriașe.
Am văzut, zilele trecute, o reclamă pesimistă cu Florin Piersic, care, ținând un copil în brațe, ne asigura, parcă ne amenința, că toți vom ajunge pensionari de România, mai devreme sau mai târziu.
Eu zic că măcar copiii să ni-i păzim să nu ajungă pensionari de România.
