– Și creștinul de la oraș, deși implicat în probleme lumești, poate atinge un tip de sfințenie distinct – de nepătimire, smerenie și simplitate lăuntrică, care nu sunt accesibile în același mod călugărului din pustiu
Din întâmplările pe care le-am auzit de-a lungul timpului principii abstracte și teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aștepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfățișează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovnicește sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocației monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu privește la sufletul omului și nu la starea lui exterioară. Așa cum dovedește apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăția lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe. Adevăratul zbor nu este geografic, ci duhovnicesc; adevăratul pustiu este în inimă. Este adevărat că multe alte pilde tind să contrazică această concluzie. Uneori mireanului i se spune să se călugărească (ca în exemplul cu Pafnutie), pentru a ajunge la un nivel duhovnicesc care altfel îi este inaccesibil. Alteori accentul cade pe faptul că mireanul, deși căsătorit, trăiește în castitate (ca în povestirile lui Euharist și Pafnutie și într-o anumită măsură a lui Teodosie) fiind pe dinafară “în lume”, iar în taină călugăr. De asemenea, se poate ca mireanul să dorească să devină călugăr, dar să fie împiedicat (ca în povestirea lui Macarie și a celor două femei). Adesea apoftegmele atrag atenția asupra milosteniei mireanului (Euharist, Pafnutie), sugerându-se că în vreme ce mireanul are posibilități de practicare a virtuților exterioare, pe care monahul nu le are, el nu poate spera să-l întreacă pe călugăr în rugăciune și contemplație.
În orice caz, două dintre texte sunt mai adânci. Relatările despre Teodosie și despre zarzavagiu dovedesc că și creștinul de la oraș, deși implicat în probleme
lumești, poate atinge un tip de sfințenie distinct – de nepătimire, smerenie și simplitate lăuntrică, care nu sunt accesibile în același mod călugărului din pustiu. Chiar dacă această idee nu este dezvoltată, există aici în stare latentă o teologie a vocației mireanului. Împăratul pe tronul din hipodrom, auzind osanalele mulțimii nu-și ridică totuși ochii de pe manuscrisele sale; zarzavagiul stând noaptea în coliba sa, aude cântecele bețivilor și totuși se gândește numai la mântuirea lor – iată două dintre cele mai remarcabile imagini ale Patericului. (www.crestinismortodox.ro)
