Adevărata căsătorie nu este o viață de desfătare

Biserica Răsăritului a osândit pe deplin și cu multă emfază oricare subestimare și desconsiderare a căsătoriei, pe care a tratat-o cu multă sfințenie și i-a definitivat locul, spre a nu fi considerată mai puțin sfântă pentru cei care se apropie de sfântul jertfelnic, spre deosebire de Biserica Catolică, aceasta împropriindu-și teoria augustiniană despre căsătorie, o concepție desconsideratoare, care acceptă păcătoșenia căsătoriei de dragul nașterii de copii.
Biserica, însă, a cinstit căsătoria reală și a accentuat faptul că adevărata căsătorie nu este o viață de desfătare și de bunăstare, căci nu are omul ce trăiește în lume vreo micșorare în comparație cu monahul prin faptul că trăiește alături de femeie. Doar în acest punct i s-a făcut o excepție, dar este dator să le facă pe toate celelalte precum și monahul.
„Să nu primim acestea doar în mod simplu, iubiților, ci ca oameni învățați, și să ne interesăm mult despre bunăcuviința noastră față de Dumnezeu și nici grija casei, nici îngrijirea de soție, nici grija de copii și nimic altceva să nu punem înainte, crezând că este destul pentru a răspunde, că ar fi de ajuns pentru a ne apăra trăind într-un fel indiferent și neîngrijit, și să nu spunem acele cuvinte fără de folos, zicând: sunt din lume, am femeie și copii.
Cei mai mulți obișnuiesc să spună acestea când le propunem ostenelile virtuții și interesul spre studierea Sfintei Scripturi. Nu este specialitatea mea, ar zice cineva, oare aș putea să predic eu lumii, oare sunt eu monah? Ce zici, omule? Numai acelora li se cere să fie cu bunăcuviință față de Dumnezeu? Dumnezeu îi dorește pe toți oamenii mântuiți, și toți să primească cunoașterea adevărului, ca nimeni să nu fie indiferent la virtute.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Pr. Filotei Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 74-75)