Adâncimile sufletului și introspecția

Acest articol vine ca un răspuns la dorința noastră de metodă. De a găsi o metodă care, practicată, să ne ducă mai aproape de noi înșine și de sănătatea pe care ne-o dorim. Se scriu mii de cărți cu răspunsuri pentru această mare problemă cu care ne confruntăm. Cum să facem să trăim mai bine cu noi și, implicit, cu cei din viața noastră?
Și dacă se poate, să reușim asta repede, ușor, fără bani, fără să ne deplasăm la un cabinet de specialitate, eventual să rămânem la căldură în propria casă și, totuși,… să facem ceva. Nu vă gândiți la medicamente. Probabil pare soluția care nu cere decât efortul minim de a lua o rețetă și a da apoi bani mulți, sperând că totul se vindecă prin înghițirea unui miracol rotund sau lunguieț, ambalat inventiv de cei care se pricep foarte bine să vândă, în așa fel încât noi să cumpărăm cu plăcere. Nu, nu ne referim la medicamente, care, deși își au un merit al lor, nu aduc răspunsul la întrebarea noastră.
Din multitudinea de metode existente, am ales pe cea care se repetă, poate sub denumiri diferite, în multe din tehnicile de psihodiagnostic și psihoterapie. Introspecția. Termenul „introspecție” provine din latinescul „introspectio”, adică a privi în interior, deci a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Popularitatea imensă a observației interioare se explică prin crearea unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat ca fenomen pur subiectiv, intern și absolut personal, accesibil pentru studiu numai celui care îl trăiește. Introspecția stă la baza terapiilor cognitive comportamentale, dar și a spovedaniei.
Lumea noastră interioară este cea care ne trăiește pe noi
În acest articol am vrea să ne orientăm spre o formă de atenție și de observare, accesibilă oricui, deoarece ne naștem cu această posibilitate și o folosim cel mai adesea inconștient, de multe ori de-a lungul unei zile. Ideea este de a transforma voit acest mod de utilizare inconștient într-unul conștient.
Deci, mai exact, ce să facem? Să ne observăm pe noi cu atenția pe care o are un cercetător care studiază, să spunem…, viața unui mușuroi de furnici. Exemplul ales mi se pare bun, pentru că arată caracteristicile de bază ale acestui proces de observație. Cercetătorul privește cu atenție la ce anume se petrece în mușuroi, fără a emite judecăți de valoare despre ceea ce observă și fără a dori să schimbe ceva, adică să dreseze sau să vindece furnicile, în ideea unei existențe considerate de acesta a fi mai bună. Doar privește și devine astfel conștient de viața din mușuroi.
Noi suntem robiți de trăirile noastre, adică de ceea ce simțim și de ceea ce judecăm legat de ceea ce simțim. Iar termenul robit este cel mai potrivit. Exact ca o patimă, lumea noastră interioară este cea care ne trăiește pe noi, și nici pe departe nu suntem noi cei care o trăim pe ea. Deși spunem: sunt trist, disperat, furios, agresiv sau oricum, mai corect am putea descrie cu „tristețea mă trăiește acum, furia mă leagă, agresivitatea mă domină, neputința mă trăiește”. Sunt eu oare trăit de mine?
Metoda propusă constă în a fi atent, a observa aceste sentimente care se nasc în noi și judecățile noastre legate de ele. Nu contează deloc dacă ce trăim este din sfera bună, a sentimentelor nobile și luminoase sau din jumătatea întunericului, pentru că observația nu conține judecăți de valoare, de bine sau rău, doar conștiența că în mine se găsesc acele stări. În mine se petrece ceva. Și acceptarea lor ca ceea ce sunt. Privind așa, într-un timp descris de toți cei care au îndrăznit această metodă ca fiind unul scurt, se poate pricepe că eu, cel care observă, nu sunt tot una cu ceea ce se întâmplă în mine. Nu sunt tot una sau unul cu ceea ce judec despre asta. Că „eu” și „mine” sunt diferite. Iar, în mod cu totul stupefiant, eu sunt eu și chiar rămân eu, indiferent de furtunile cataclismice sau de câmpiile idilice cu flori și fluturi din mine. Privind așa, poate depresia care mă trăiește să fie hrănită de judecățile mele legate de ceea ce trăiesc și de credința că eu chiar sunt acele stări din mine? De identificarea cu ele?
Durerea acceptată și trăită în fața lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere
Cu toate acestea, să admitem că rămâne frica de ceea ce putem să trăim, pentru că introspecția și concluziile fundamentale la care ea ne conduce nu au rolul de a controla ceva, ci doar de a nu ne lăsa controlați. Aici, Ortodoxia aduce cel mai puternic răspuns. Dacă ajungem să credem că Dumnezeu e cu noi, constatăm că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Avem dovezi că prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase sau că nu vom mai avea necazuri. Astfel ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere, adică de observarea ei ca fiind în noi și de punerea ei în fața lui Dumnezeu. O să observăm că durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință e altceva decât ceea ce numim noi durere. În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Ne lăsăm conduși de ele și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm. Remediul, așadar, este acea atenție a observației în prezența harului, adică trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și să oferim asta lui Dumnezeu.
(Dr. Andreea HEFCO, medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie, sursa: Ziarul Lumina)