„Nu puțini sunt sucevenii care își mai amintesc de acel decembrie 1984, când în sala mare a Casei de Cultură, cei peste 700 de spectatori au asistat la primul gong al primului teatru profesionist din județul nostru”, scria Alexandru Toma, în cartea sa „Martor la sfârșit de mileniu”.
Acum mai bine de 30 de ani, profesorul Alexandru Toma era președintele Comitetului județean de cultură și educație socialistă, iar el, omul, nu comitetul, a avut un rol foarte important în înființarea teatrului profesionist la Suceava.
Scriitorul Mircea Radu Iacoban era în acele vremuri directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași, iar împreună cu Alexandru Toma a găsit soluția de a înființa și la Suceava un teatru profesionist.
„Am convenit printr-un protocol ca el (n.r. – Mircea Radu Iacoban) să primească în schema Naționalului ieșean maximum 15 actori, iar eu să asigur baza materială necesară și personalul auxiliar. Și astăzi mă trec fiori când mă gândesc la acea «bază materială» – scenă corespunzătoare și sală de spectacole, recuzite, locuințe și un minim de confort pentru actori etc.”, își amintește de acele vremuri acum, după mulți, mulți ani, fostul președinte al Comitetului județean de cultură.
Și s-a făcut! Cu ajutorul regretatului actor Octavian Cotescu, botoșănean la origini, pe atunci rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) București.
Prima echipă de actori profesioniști
Alexandru Toma își amintește că Octavian Cotescu i-a promis că îl va ajuta să înființeze teatru și la Suceava.
„Pe la început de iulie 1984, când îmi pierdusem deja orice speranță, într-o seară târziu, am primit un telefon ca a doua zi, la ora 8, să mă prezint la Rectoratul IATC București. Abia am reușit să prind trenul de miezul nopții. Era în ziua în care se făcea repartiția pe țară a absolvenților de regie și teatru”, povestește fostul șef de la Cultura județeană.
Suceava devenise secție a Teatrului Național din Iași, iar din prima echipă de actori profesioniști ai orașului au făcut parte: Carmen Ciorcilă, Radu Duda, Carmen Tănase, Adrian Păduraru, Răzvan Popa, Mioara Ifrim, Constantin Florea, Ada Gârțoman, Cristian Rotaru, Sebastian Comănici, Liviu Manoliu și Cristina Ioviță (regizor).
Cei mai cunoscuți publicului larg sunt astăzi Adrian Păduraru, actorul ieșean care la un an după debutul pe scena suceveană avea să fie distribuit într-unul dintre cele mai importante roluri ale carierei sale, în filmul „Declarație de dragoste” (1985), Radu Duda, cel care a devenit Principele României după căsătoria cu principesa Margareta a României, fiica fostului suveran Mihai al României, și, nu în ultimul rând, Carmen Tănase, actriță a Teatrului Odeon, cu roluri și în filme, și în seriale de televiziune.
Aveam actori, nu aveam teatru. Atunci au regizat incendiul care a „distrus” clădirea
Aveam actori profesioniști la Suceava, însă nu și un sediu propriu al teatrului sucevean. Primele repetiții și chiar reprezentanții au avut loc la Casa de Cultură, însă era nevoie de un spațiu propriu. Un teatru.
„A fost aleasă vechea și insalubra clădire Dom Polski, clădire care prezenta un înalt grad de uzură, era de la începutul secolului, lipsită de utilități fundamentale, instalații, ridica probleme de siguranță de la fundație până la acoperiș. Scena de numai cinci metri adâncime, cu dotări improvizate, era total necorespunzătoare unor montări moderne care cer o adâncime scenică de cel puțin 15 metri, mecanică de scenă, trape, cabine pentru actori, un spațiu de cel puțin două camere de oaspeți pentru actorii, regizorii și colaboratorii veniți din alte teatre”, povestește în cartea sa profesorul Alexandru Toma.
Cum de la „Cabinetul 2” (asociat atunci numelui Elenei Ceaușescu) erau interzise fondurile pentru cultură, o eventuală demolare și reconstrucție puteau fi luate în calcul doar în urma unui eveniment nefericit. Un incendiu, de exemplu.
„Și am înscenat un incendiu. În biroul primarului de atunci, Tudor Done, se afla și locotenentul colonel Gheorghe Isar – șeful grupului de pompieri, și am hotărât un exercițiu de stingere a unui incendiu simulat cu fumigene și tulumbe. Sub norul de fum care a cuprins clădirea și spațiul înconjurător, pompierii, în mai puțin de două ore, au demolat acoperișul și pereții șubreziți de vreme. Sub coordonarea discretă a prim-secretarului Traian Gîrba, s-a constituit un comandament format din conducerile a 27 de întreprinderi din Suceava, fiecăruia stabilindu-i-se, în funcție de profil, partea sa de contribuție”, mărturisește Alexandru Toma.
Iacoban: „Nici o cărămidă, nici un cui din actuala clădire nu-i din vechea Dom Polski”
Mircea Radu Iacoban își amintește și el de acel „incendiu”: „Trebuia rezolvată greaua problemă a sălii de spectacole. Ceașescu interzisese orice construcție social-culturală, deci nici nu se putea discuta despre o nouă investiție. Așadar, din nou, soluții tipic românești. Cu complicitatea lui Toma și, desigur, cu buna știință a prim-secretarului Gîrba, fie-i țărâna ușoară, am adus o lumânare fumigenă de la TVR, am amplasat-o în podul vechii Dom Polski. Ieșea fum din belșug, pompierii așteptau după colț, s-a făcut cuvenitul proces-verbal (clădirea ar fi fost în întregime distrusă de incendiul datorat instalației electrice străvechi) și s-a procedat rapid la demolare, nu până la temelie, ci inclusiv temelia. Nici o cărămidă, nici un cui din actuala clădire nu-i din vechea Dom Polski! După care, fiecare întreprindere a primit sarcina preluării unei «felii» din noua construcție: tu faci fundația, tu faci scena, tu foaierul, descurcă-te! S-au pus la bătaie și ceva fonduri provenite din premierile obținute de județ…”
Zori Noi, despre primul spectacol al teatrului profesionist: „Materializarea unui act de importanță națională”
Inaugurarea clădirii noului teatru a avut loc în septembrie 1985 cu spectacolul „Deșteptarea primăverii”, de Frank Wedekind.
Totuși, prima reprezentație a teatrului profesionist de la Suceava a avut loc pe 8 decembrie 1984, cu piesa „Cabana”, de Mircea Radu Iacoban.
Evenimentul a fost prezentat pe prima pagină a ziarului Zori Noi (ediția din 9 decembrie 1984), într-un articol de deschidere cu titlul: „În viața spirituală a municipiului și județului, un eveniment de referință – SPECTACOLUL INAUGURAL AL SECȚIEI SUCEVENE DE TEATRU PROFESIONIST”.
„(…) municipiul și totodată județul au trăit ieri (n.r. – 8 decembrie 1984) materializarea unui act de importanță națională: prezentarea primului său spectacol de către Secția Suceava a Teatrului Național «Vasile Alecsandri» din Iași, manifestare artistică ce a marcat, firesc, și începerea, aici, a stagiunii teatrale profesioniste 1984-1985”, era începutul acelui material, bineînțeles cu elogiile de rigoare aduse Partidului Comunist Român și lui Nicolae Ceaușescu.
Ultimul gong
Cinci ani. Atât am avut teatru profesionist la Suceava. Anii cei mai grei au fost ’88, ’89.
„Clădirea teatrului devine lipsită de fonduri de întreținere, nu i se mai dădea agent termic, avea dese întreruperi de curent electric în timpul spectacolelor, condiții în care tinerii actori încep să părăsească Suceava”, continuă Alexandru Toma, arătând că și el a fost schimbat din conducerea Comitetului de cultură, pentru că „devenisem incomod prin insistențele pentru sprijinirea domeniului cultural”.
Ultimul gong a bătut în februarie 1990, când Naționalul ieșean anunța desființarea secției din Suceava.
Mircea Radu Iacoban a fost vreme de 11 ani director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” și ne-a povestit istoria desființării teatrului profesionist de la Suceava: „Prima hotărâre a Comitetului Revoluționar de la Teatrul Național (din care, desigur, directorul nu făcea parte) a fost… desființarea Secției Suceava. Cu jale în suflet, a trebuit să semnez adresa prin care se distrugea tot ce atât de trudnic s-a (și am) clădit! Revoluționarii ieșeni scăpau de cheltuielile sucevene (nu-și închipuiau că dispoziția anticulturală a «autofinanțării» va fi repede abrogată) și-și «repatriau» actorii tineri – două lovituri dintr-un foc! La vremea Revoluției, multe județe au obținut ce n-au visat; Suceava a pierdut. Pe meleagurile bucovinene, telerevoluția interesată prea mult de vendete, reașezări și răfuieli a ratat un moment de care nu știu când va mai avea parte. Simplu, județul putea să declare că preia teatrul. În noile condiții, era cât se poate de posibil. N-a făcut-o, l-a pierdut. După care trupa s-a risipit, a urma retrocedarea clădirii și capitolul s-a închis. Definitiv?”
Din culise, amintiri povestite de recuzitierul Ion Drăgușanul
Sunt multe de povestit despre istoria scurtă a ceea ce s-a numit teatrul profesionist de la Suceava, însă o vom face și în alte ediții ale Monitorului de Suceava.
Scriitorul Ion Drăgușanul, de exemplu, era angajat ca recuzitier la teatrul sucevean și are numeroase amintiri din acea perioadă.
A scris pe blog-ul său (dragusanul.ro) un amplu material despre „eșecul teatrului profesionist la Suceava”, material condimentat, în stilu-i caracteristic, și cu povestiri din culisele spectacolelor. Iată un exemplu: o reprezentație la Iași a actorilor „suceveni” cu piesa „Adio, studenție!”. Actorii, spune Drăgușanul, nu prea știau replicile, iar încărcătura emoțională înaintea deschiderii cortinei era una foarte mare.
Recuzitierul Drăgușanul, povestește astăzi scriitorul Drăgușanul, se uită prin vizeta cortinei: sala era arhiplină. Erau spectatori și în picioare, printre strapontine. „I-am făcut semn lui Adrian Păduraru să se apropie și, când a privit și el prin vizetă, a înmărmurit. Alb la față, tremurând din încheieturi, s-a așezat pe un element al decorului, cu capul în mâini”, își amintește scriitorul sucevean. Emoțiile cresc și mai mult, iar prin vizeta cortinei trag cu ochiul, pe rând, și ceilalți actori. Și continuă Ion Drăgușanul: „Era o panică generală, când am strâns toate textele de repetiții și le-am distribuit mașiniștilor, șoferului și garderobierelor, postându-i după draperiile de scenă, în așa fel încât să nu rămână zonă neacoperită de măcar un sufleur. Oricum, trupa avea timp să se dezmeticească, pentru că prima scenă, cu Radu Duda și Carmen Tănase, mergea excelent și la repetiții, actualul Principe al României fiind un actor de o seriozitate și de o disciplină exemplară”.
Cristian Rotaru juca în acea piesă rolul unui milițian sovietic. „Înfricoșat de public și de banalitatea piesei, Cristi nu-i mai aude pe sufleurii de ocazie, dar nici că-i mai pasă de text. Improvizează: scoate din tocul pistolului un șervețel, pe care scrie cu degetul muiat în gură, anchetează, avertizează, deplasându-se crăcănat de la un student la altul, apoi, când termină ancheta, înșfacă resturile de mâncare de pe masă, le înfășoară în șervețel și le înghesuie în tocul pistolului, apoi apucă și o sticlă de băutură, amenințând, înainte de a pleca din scenă, neaoș românește: «Fire-ați voi ai dracului!»” – scrie Ion Drăgușanul cronica acelui spectacol, după aproape trei decenii.
Sala, în delir! Tinerii actori de pe scenă – completează scriitorul – se contaminează de umorul lui Cristi Rotaru și începe o joacă a jocului, un “dacă-i bal, bal să fie!”.
A fost un succes neașteptat, cu o scenă plină de flori la final, cu spectatori stând la coadă la autografe la cabinele actorilor.
“Adio, studenție!”, mai spune Ion Drăgușanul, s-a jucat, cu casa închisă, în toate orașele și municipiile României, vreme de vreo trei ani.
14 locuințe și 14 butelii de aragaz pentru tinerii actori
Atât fostul președinte al Comitetului județean de cultură, Alexandru Toma, cât și fostul director al Teatrului Național de la Iași, Mircea Radu Iacoban, nu ar fi reușit în demersul lor de atunci fără sprijinul unora dintre autoritățile locale ale acelor vremuri.
„Municipalitatea a reacționat exemplar, cu soluții astăzi imposibile. Țin minte că era iarnă și, într-o căciulă, aveam 12 chei; chiar în ziua sosirii la Suceava, fiecare și-a «tras», din căciula primarului, locuința!”, exemplifică Mircea Radu Iacoban.
Alexandru Toma știe exact câte locuințe au primit actorii „suceveni”: 14. Zece garsoniere și patru apartamente. Plus 14 butelii de aragaz. Cu sprijinul primarilor de pe acele timpuri: Tudor Done (care era primar în 1984) și Mihai Găinariu (1984-1989).
„Liceele Pedagogic și Economic din municipiul Suceava ne-au dotat fiecare locuință cu paturi, lenjerie, scaune și mese. Adrian Păduraru ne-a și mărturisit: «Așa ceva n-am crezut că este posibil!» Și totuși a fost…”, rememorează Alexandru Toma.
A reînviat teatrul profesionist la Suceava, însă s-a stins după aproape un an
Februarie 2010. „A reînviat teatrul profesionist la Suceava”, scriau ziarele locale.
Atunci, undeva pe la jumătatea lunii, Compania Teatrală Bucovina a prezentat în sala mare a Casei de Cultură spectacolul de gală cu piesa „Plicul” de Liviu Rebreanu.
Era, susțineau organizatorii, spectacolul care marca reînvierea teatrului sucevean. Mai toată protipendada târgului era prezentă în sală, la – așa cum se anunța de la microfon – „cel mai important eveniment spiritual din existența noastră în ultimii 20 de ani”.
Au fost câteva reprezentanții ale companiei și prin județ, a mai fost „importată” o piesă-două, însă după aproximativ un an de zile s-a tras cortina. De tot.
În februarie 2012, președintele Consiliului Județean Suceava, Gheorghe Flutur, anunța presei că are de gând să creeze infrastructura necesară pentru funcționarea unui teatru la Suceava.
„Este un proiect mai vechi, pe care noi l-am susținut și pe care acum îl legăm de noul sediu al Centrului Cultural Bucovina. După finalizarea construcției, acolo va fi o sală modernă de spectacole, cu peste 300 de locuri, cu spații pentru actori, și din acest motiv vrem să pregătim din timp o echipă care să se ocupe de înființarea unui teatru la Suceava”, declara acum aproximativ trei ani Gheorghe Flutur.
Nici în prezent lucrările de transformare a fostului Cinematograf Modern din centrul municipiului Suceava în Centrul Cultural Bucovina nu au fost finalizate, ultimul termen preconizat de autoritățile locale fiind în a doua jumătate a acestui an.
Peste 1.000 de spectacole
În cei cinci ani de activitate, Teatrul Municipal, cum era scris cu litere mari acum mai mulți ani pe sediul Dom Polski, a montat și jucat 11 premiere, două recitaluri actoricești și un spectacol jubiliar – a suta reprezentație cu piesa Ecaterinei Oproiu – ”Nu sunt Turnul Eiffel”.
„Cu întregul repertoriu prezentat în Suceava, teatrul nostru a jucat în toate orașele și comunele județului, în numeroase turnee făcute în țară, realizând peste 1.000 de spectacole”, face Alexandru Toma bilanțul pe scurt al celor cinci ani de teatru profesionist la Suceava.
„Atâta vreme cât într-o funcție de răspundere nu există un om care să știe ce este teatrul nu o să mai avem la Suceava teatru profesionist”
Rodica Dominte, al cărei nume se leagă de istoria teatrului popular de la Suceava -”Matei Millo”, înființat pe la jumătatea anilor ’70, este unul dintre martorii celor cinci ani de teatru profesionist la Suceava. Ea a fost, după cum singură ne-a mărturisit, “cloșca” tinerilor actori repartizați la Suceava: „Am mers în excursii împreună, am vizitat județul, am făcut cunoștință cu mai toate sălile în care urmau să joace, cu primarii de atunci, din localitățile unde urmau să fie oaspeți și urmau să fie primiți. Ei (n.r. – actorii) erau foarte bine văzuți în oraș. Se minunau nemaipomenit că toată lumea-i salută pe stradă, când mergeam împreună într-o plimbare sau la Casa de Cultură, la Teatru, mă întrebau: «Da doamna asta cine e?» Le spuneam: Măi, nici eu nu știu foarte bine cine este, dar ea știe cine sunteți voi, și asta-i important”.
Rodica Dominte știe de ce s-a închis teatrul sucevean: „S-a îmbolnăvit de Revoluție. Nu făcea Naționalul câte spectacole și turnee în țară făceau ăștia mici (n.r. -actorii Secției Suceava). Biletul nu era scump, în orice caz nu era a zecea parte dintr-o pensie, cum e acum. Teatrul s-a închis automat, n-a mai fost nimeni care să-i adune și fiecare și-a văzut porțile deschise și a plecat către zări mai largi”.
E pesimistă în privința reînființării teatrului sucevean: „Atâta vreme cât într-o funcție de răspundere nu există un om care să știe ce este teatrul, nu o să mai avem la Suceava teatru profesionist”.
