Acum 15 ani…

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătușează-ți fantezia”, organizat de Clubul de Inițiativă Literară (CIL), în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Științifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava) și Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.
Premiul I a fost câștigat de Roxana Gavriluț, 17 ani, elevă la Colegiul Național „Nicu Gane” Fălticeni.
Îmi ating fața fără să simt aproape nimic. De jumătate de oră nu mă mișc. Stau. Doar stau și ascult cum vântul de afară intră prin geamul spart. E mijlocul lui noiembrie, dar afară s-a așezat un strat gros de zăpadă.
Înainte să plec mi-au spus ”Încă nu! Mai stai puțin!” Acel puțin însemna jumătate de an. Nu puteam sta atât în acea încăpere, alături de zece oameni necunoscuți, cu care împart doar un singur lucru: întâmplarea.
Acum sunt în siguranță. Așa cred. Lumină nu mai este de vreo 7 zile. Lumânările s-au terminat aseară. Doar întunericul mai poate lumina aici.
Ce-i drept, noaptea e cam sinistru. Ușa scârțâie, obloanele se lovesc zgomotos de peretele aproape dărăpănat iar eu nu am ce face. Mă uit mereu la schițele din fața mea și nu-mi dau seama. Eu le-am scris? Sau întâmplarea a făcut ca în acea zi să fiu la locul potrivit, întâlnind persoanele potrivite? Memoria începe să mă lase. Deși ochii-mi sunt închiși, somnul mă evită cât poate.
Stau pe un vârf de munte, într-o cabană părăsită. Zăpadă peste tot. Totul e alb, mult prea alb. Culoarea care se potrivește cel mai bine decorului e roșu… roșu ca vinul, roșu ca buzele Albei-ca-Zăpada… Sângele.
Acum 15 ani, pe zăpada din fața cabanei, atunci abia construită, pasta roșie lipicioasă dădea un aer de siguranță, de împlinire. Curgea atât de încet de parcă ar fi fost în slow motion.
Eram cu ei, cu cei care își spuneau Necunoscuții. Nu am reușit vreodată să le aflu identitatea. Nu-i nimic. Și eu m-au știut mereu drept Lena, deși știu sigur că numele meu este altul. Nu-mi amintesc care.
„Ei” cred că am murit. Sper să nu mai vină aici pentru că astfel m-ar descoperi. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să rămân ascunsă atâta timp cât voi avea resurse. Voi mai putea oare ieși?
Sunt debusolată. Am nevoie de liniște, dar nu de această liniște. În curând ticăitul ceasului de pe peretele din fața patului mă va îngropa de vie într-o mare de nisip. Tic-tac, tic-tic-tac, tic-tic-tic-tac. Pendulul are o mișcare de du-te-vino care, de la un moment dat, încetinește. Pleopele îmi cad, în sfârșit! Simt cum somnul mă cuprinde, ca un val, ca o rază de soare. ”Nu uita că te vom găsi, oriunde te-ai ascunde. Nu uita că tu ne aparții. Ești a noastră a Celor Necunoscuți. Orinde vei fi, noi te vom găsi. Oriunde vei fi”.
M-am trezit sufocată de zăpușeala din încăpere. Cu ochii întredeschiși cercetez camera. Nu mai e întuneric, e primul gând. Instantaneu mă înfricoșez. M-au găsit. M-au găsit. Iar acum mă vor omorî.
Îmi las capul la loc pe pernă și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. În ce zi suntem? Deasupra ușii e un calendar, cu data încercuită. Caut repede cu privirea…19 noiembrie. A trecut doar o zi, de fapt, o noapte. Trebuie să evadez.
Ușa se deschide cu un scârțâit prelung. O femeie îmbrăcată în alb mă privește cu compasiune.
-Bună dimineața, domnișoară. Sper că ați dormit bine.
-Suntem cumva într-un…?
-Da, într-un spital. Ați fost adusă acum trei ore de tatăl dumneavoastră.
Tata? Nu l-am mai văzut pe tata de acum 15 ani, când am plecat de acasă fără permisiunea lui. La acea vârstă credeam că e vina lui, că eu am dreptul să fac tot ce vreau.
-Tata? Tatăl meu? Sunteți sigură?
-Da, foarte sigură.
M-a găsit! Tata.
-Pot să-l văd?
-Imediat.
Îl voi vedea pe tata. A îmbătrânit. Aud pe hol cuvinte șoptite.
-Helen, de ce i-ai zis că eu am adus-o? Va cere explicații iar eu nu sunt în stare de așa ceva acum. Gândește-te. Mă va întreba.
-Va fi în regulă, domnule. Nu mai e un copil.
Deschide ușa. Am un sentiment de déjà-vu. S-a mai întâmplat vreodată? Tata se apropie de pat. Același chip din memoria mea, neîmbătrânit de timp.
-Cecilia?
Și același glas suav. Pot să-l urăsc pentru că a vrut să mă apere?
-Tatăă!
Mi-a pierit vocea. Orice aș încerca să fac, sunt înțepenită.
-Stați să vă ajut eu.
Asistenta mă ridică din pat cu grijă. Mă apropii de tata.
Brusc, sunt din nou în hăul dintre munți, doar într-o rochie de vară, cu picioarele degerate în zăpadă. Înaintea mea sângele se scurge încet, încet.
El? Era acolo, cu un pistol de vânătoare în mână? Rochia? Era roșie, la fel ca balta vâscoasă care mi-a atins picioarele?
Da, el. Avea același zâmbet îmblânzit. De ce zâmbea?
Mii de imagini mi se perindă prin fața ochilor. Delirez.
Simt o mică împunsătură în umărul stâng.
Un calmant, probabil.
Când mă trezesc, lampa de lângă scaun e aprinsă. Tata stă pe scaun.
-Ce s-a întâmplat acum 15 ani?
Tăcerea lui îmi dă gânduri peste cap.
-Atunci? Expiră adânc și încearcă să-și găsească cuvintele dintr-o mare de cuvinte. Nu mai ții minte?
-Era sânge… iar eu într-o rochie de vară. Aveai un pistol îndreptat spre mine, dar nu pe mine m-ai împușcat.
Lacrimi? Chiar erau lacrimi pe fața tatălui meu?
-Cecilia… nu am vrut să-ți fac nici un rău. L-am omorât pe șeful sectei Celor Necunoscuți fără să…fără să știu că vei avea de suferit.
Deja simțeam că vorbește de o altă persoană. Am nevoie de explicații.
-Ce s-a întâmplat apoi?
-Te-au împușcat în spate. Ai căzut. Apoi au venit alții să-l salveze pe cel împușcat de mine. Era prea târziu. Ceea ce mai puteau face era să se răzbune pe mine și au făcut asta transformându-ți ție viața într-un calvar. Toți anii aceștia am fost mai mult mort decât viu. Mi-am blestemat zilele și am încercat neîncetat să te găsesc.
-Cum ai reușit ieri?
-Am aflat că te-ai retras din ”echipă”. Am bănuit că singurul loc unde te-ai putea ascunde e cabana. Am ajuns acolo aproape odată cu „ei”, cu cei care te-au luat. „Ei” au ajuns primii la tine și te-au găsit inconștientă din cauza frigului și a lipsei de hrană. Am sunat la poliție și i-au prins pe nemernici. O ambulanță te-a adus la spital.
-Nu mă urăști?
Asta, cred, că a fost picătura care a umplut paharul.
-Nu…
-Nici măcar puțin?
-Nici măcar.
Mă întorsesem la viața pe care am trăit-o acum un deceniu și jumătate?
-Mama unde e?
– … fost răpusă de cancer.
-Când?
-Acum patru ani.
-Îmi pare rău, spun abia auzindu-mi vocea.
-Va fi bine, Cecilia. Va fi bine.
Mă îmbrățișează ca atunci când aveam șase ani și făceam năzbâtii. M-am întors, tată. Mi-a fost dor de tot!